Datoria publică a Italiei, care se ridică la 1.900 miliarde euro și reprezintă 120% din PIB, va trebui redusă cât mai rapid până la un procent de 90% din PIB pentru a putea fi suportată în viitor de economia italiană. Acest lucru nu va fi însă posibil decât prin implicarea sectorului privat după modelul Greciei, adică va trebui acceptată reducerea datoriei cu până la 25%, conform economistului Nouriel Roubini. Iar cum 40% din datorie este deținută de creditori străini, o parte a costurilor vor trebui suportate și de aceștia.
Problema este că șefii zonei euro nu doresc să implice sectorul privat în aceste probleme, inclusiv în fondul de stabilitate EFSF. Numai că, în curând, nu vor avea de ales. Indiferent de ce finanțatori va găsi anul viitor, Italia are nevoie de o creștere economică de 5% anual pentru a-și stabiliza datoria suverană. Dar creșterea PIBului italian este apropiată de zero în prezent, iar aplicarea reformelor și a măsurilor de austeritate cerute de Comisia Europeană vor crea o presiune și mai mare în următorii ani pe consum și pe creștere.
Ceea ce înseamnă că Italia se îndreaptă mai degrabă către recesiune, care se poate transforma în depresie economică (scădere anuală pe termen mediu sau lung).
Planul vehiculat în prezent de oficialii europeni implică finanțarea sumelor de care are nevoie de plata datoriilor italiene de anul viitor, aproximativ 400 miliarde euro. Însă Banca Centrală Europeană nu intenționează să devină (în mod direct sau prin EFSF) creditorul de „ultimă instanță”, adică instituția care finanțează garantat atunci când nu se mai găsește niciun alt finanțator. Drept pentru care Italia va continua să se împrumute pentru nevoile curente la dobânzi mari, posibil nesustenabile.
Astfel, chiar dacă va găsi bani pentru refinanțare (de la BCE, EFSF sau FMI), Italia tot va trebui să ajungă la o restructurare a datoriei sau la obținerea unor sume mai mari din taxele și impozitele interne. Unul dintre planuri este majorarea taxelor pentru cei bogați (inclusiv corporații și instituții financiare). Însă, conform calculelor făcute de Roubini, taxa pe bogăție ar trebui să strângă
450 miliarde euro pentru a reduce datoria publică până la 90% din PIB, sumă care ar duce la o reducere extrem de severă a consumului chiar dacă s-ar întinde pe zece ani.
Riscurile pe care Dr. Doom nu le menționează sunt cele legate de rostogolirea acestei modalități de reducere a datoriilor publice, ce ar putea fi cerută și de celelalte state cu probleme (Spania, Belgia etc.) Iar finanțatorii din sectorul privat ar deveni foarte nervoși atunci când se va mai pune problema cumpărării de bonduri guvernamentale, ceea ce ar duce implicit la majorarea dobânzilor cerute tuturor statelor din Uniunea Europeană. Ceea ce înseamnă că și în acest caz Banca Centrală Europeană ar trebui să devină garantorul principal al emisiunilor de obligațiuni, lucru pe care nemții nu îl acceptă (încă).