Orgoliul ne-a fost împăcat: la summitul NATO de la Bucureşti s-a scris, totuşi, istorie. La 17 ani de la sfârşitul Războiului Rece, Rusia a vizitat Alianţa Atlantică la ea acasă şi a vorbit într-o limbă de secol XXI. Preşedintele Putin a marşat la tema parteneriatului global pentru securitate şi i-a găsit şi un nume: „Let’s be friends, guys, and engage in an honest dialogue.“ Nu, NATO nu se dezvoltă ca o coaliţie anti-Rusia, iar problema curentă a lumii atlantice este ce statut şi rol trebuie să aibă Moscova în aranjamentele post-Război Rece. Efortul acesteia de a reveni la matca istoriei este de-acum plauzibil în ochii Washingtonului, care îşi controlează deja tentaţia de a reduce Rusia la cel mai mic numitor comun şi se gândeşte la un concept nou de atlantism, care s-o includă. Putin are dreptate: provocările acestui mileniu sunt diferite, iar Alianţa nu le poate gestiona decât cu Rusia în echipă.
România nu este fundamental mai aproape de valorile atlantice şi nici neapărat mai angajată în efortul de a le recupera decât este Rusia. Eventualele diferenţe ţin mai puţin de mentalul colectiv şi de maturitatea instituţiilor, şi mai mult de împrejurările geografice, istorice, demografice, geopolitice etc. Bucureştiul este în curs de integrare în mecanismele decizionale ale lumii moderne, dar Moscova a fost, este şi va fi totdeauna mai conectată la ele. Abordarea băţoasă de către Bucureşti a relaţiilor cu Moscova are mai degrabă un temei folcloric decât istoric şi reprezintă, în fond, un clişeu rezidual postcomunist; mai trist, e complet neproductivă. Avem probleme nerezolvate cu Rusia, dar tot ceea ce reuşim să facem este să le complicăm. Nu numai că nu ne-am creat o monedă de schimb în relaţiile bilaterale, dar adăugăm permanent şi în toate planurile la deficit. Kremlinul are resursele de a-şi etala şcoala diplomaţiei de putere globală, care ştie să negocieze numere mari. Politicienii noştri nu par a avea idee despre ceea ce se cheamă trade-off în economie şi în politică şi socotesc nedemn să înveţe din abilitatea vecinilor noştri.
Nu suntem placa turnantă a relaţiilor Occidentului cu Rusia, nici miezul vreunei axe planetare. Acum şase ani, când preşedintele Bush ne sugera să deschidem un pod către Rusia, probabil că se gândea nu atât la destinul lumii moderne, cât la al nostru. Era un sfat amical, pe care îl ignorăm şi azi. Vom vedea, destul de curând, un astfel de pod ridicându-se pe deasupra capetelor noastre. Placa turnantă este de-acum o tehnologie uzată moral.
Capital – Editia nr.14, data 9 aprilie 2008
