De ani buni de zile, Hollywoodul e mai politizat ca niciodată. Nu e vorba doar de implicarea în bătălia politică a unor figuri proeminente - actori ca Susan Sarandon, Sean Penn sau Arnold Schwarzenegger. Dar chiar şi filmele au căpătat, de câţiva ani, o încărcătură politică nemaiîntâlnită din anii ‘70. Atunci când o producţie de animaţie precum „Happy Feet“ devine obiectul unei dispute legate de promovarea cauzei ecologiste în rândul copiilor, e clar cÄ
De ani buni de zile, Hollywoodul e mai politizat ca niciodată. Nu e vorba doar de implicarea în bătălia politică a unor figuri proeminente – actori ca Susan Sarandon, Sean Penn sau Arnold Schwarzenegger. Dar chiar şi filmele au căpătat, de câţiva ani, o încărcătură politică nemaiîntâlnită din anii ‘70. Atunci când o producţie de animaţie precum „Happy Feet“ devine obiectul unei dispute legate de promovarea cauzei ecologiste în rândul copiilor, e clar că lucrurile au trecut de un anumit prag critic.
Şi totuşi, sentimentul care te încearcă la vederea unora dintre producţiile lansate în ultimii doi-trei ani e unul mai degrabă de ambiguitate, decât de mesaj politic explicit. „We Own the Night“, cel mai recent film al lui James Gray (care a mai făcut „Little Odessa“, premiat cu un Leu de Argint la Festivalul de Film de la Veneţia), e un astfel de exemplu, chiar dacă are un scenariu destul de neplauzibil şi, în ultimă instanţă, tezist.
Povestea seamănă, în linii mari, cu aceea din „The Departed“, producţia care a obţinut Oscarul pentru cel mai bun film în acest an (şi care i-a adus lui Martin Scorsese primul – şi îndelung aşteptatul – Oscar pentru regie din carieră): Bobby Green (Joaquin Phoenix), născut Grusinsky, conduce El Caribe, un club de noapte din Brooklyn. Fără ca nimeni din anturajul său să ştie, Bobby provine dintr-o familie de oameni ai legii – atât fratele său, Joseph Grusinsky, (Mark Wahlberg), cât şi tatăl său, Albert (Robert Duvall), sunt ofiţeri ai poliţiei new-yorkeze. Clubul este însă proprietatea unui emigrant rus, Marat Bujayev, care îl finanţează din afacerea sa de importuri de blănuri şi care nutreşte pentru tânărul manager o simpatie paternă.
Totul se năruie pentru Bobby atunci când, în urma unui raid al poliţiei în club, fratele său cade victimă unei tentative de asasinat, iar nepotul lui Bujayev, un traficant de droguri pe nume Vadim Nejinsky, îi propune să îl ajute în afacerea sa de trafic de narcotice. Faptul că Nejinsky este probabil chiar acela care a încercat să îi omoare fratele complică şi mai mult lucrurile.
Iar aici intervine ambiguitatea de natură politică de care vorbeam mai sus. Bobby e prins într-un conflict moral – dar unul pe care ar prefera să îl evite. Binele şi răul nu mai sunt clar tranşate – chiar dacă filmul are un final de western. Există un personaj negativ care aproape că îţi atrage simpatia. Iar deznodământul care împarte personajele în buni şi răi nu elimină întrutotul sugerarea faptului că ceva iremediabil rău există în lume. Un film care începe excelent şi se dezumflă printr-un final cât se poate de convenţional e salvat de acest senzaţional actor care e Joaquin Phoenix, al cărui joc, în permanenţă pe muchie de cuţit, îţi lasă întotdeauna un gust amar.