Dinu Săvescu, un artist unic în spațiul artei contemporane românești
Pe 3 decembrie a acestui an, Galeria Romană din București a devenit gazda expoziției URME, semnată de talentatul artist Dinu Săvescu.
Dinu Săvescu, pictor și restaurator de excepție, s-a născut în 1956, în Arad. Între anii 1980-1984, și-a desăvârșit studiile de pictură la prestigiosul Institut de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, sub îndrumarea maeștrilor Gheorghe Șaru și Ion Sălișteanu. Începând cu 1990, este membru al Uniunii Artiștilor Plastici, secția pictură din București.
Pe lângă activitatea sa artistică, Dinu Săvescu este recunoscut ca expert în conservare și restaurare de pictură pe suporturi diverse – lemn, pânză și sticlă. De-a lungul a peste 38 de ani, a contribuit cu pasiune și dedicare la conservarea și studiul structurii stratului pictural al artei post-bizantine din secolele XVII-XVIII, incluzând lucrările valoroase ale bisericilor de lemn din Transilvania și Moldova.
Această impresionantă experiență a îmbogățit și aprofundat viziunea artistică a lui Dinu Săvescu, consolidându-i poziția ca un veritabil maestru al artelor vizuale.
Lucrările din această expoziție reprezintă o călătorie profundă în esența limbajului pictural, punând accentul pe expresie și mai puțin pe subiect. Am eliminat treptat elementele vizuale care nu susțineau această explorare, ajungând la compoziții inspirate de structurile abstracte ale textilelor tradiționale, precum și de picturile pe lemn și zid. Aici, subiectul se concentrează într-o linie, o grafie minimalistă, o formă geometrică pură.
Această reducție îmi deschide drumul spre o libertate artistică mai profundă, permițându-mi să investighez în detaliu limbajul picturii. Motivele abstracte ale textilelor tradiționale sunt încărcate cu o subtilă, dar intensă bogăție de semnificații, purtând în ele o moștenire istorică și culturală de o valoare inestimabilă.
„Aș vrea să îi mulțumim d-lui Dinu Săvescu pentru activitatea dânsului, activitatea familiei Săvescu, pentru întreaga carieră și pentru întreaga muncă pe care a depus-o în salvarea multor picturi din bisericile de lemn și a monumentelor de patrimoniu”. Emil Ene, coproprietar Galeria Romană.
Discurs emoționant susținut de Pavel Șușară
Cuvântul de deschidere a fost susținut de Pavel Șușară, autor, critic și istoric de artă, monograf, poet, publicist și scriitor.
„(…) Emil Ene nu întâmplător a amintit o carieră exemplară de restaurator. La prima vedere nu pare să aibă vreo legătură directă aplecarea de ceasornicar, de bijutier asupra unui obiect făcut de altcineva, care implică un fel de spirit de caligraf, de analist al structurilor intra din lumea în care trăim noi, al lumii moleculare, al lumii aproape subatomice cu acest tip de explozie, cu acest tip de revărsare de materialitate, pe care îl regăsim în pictura lui, să-i zicem laică.
Ce se întâmplă cu Dinu Săvescu în această carieră duală, oarecum schizoidă, de restaurator și de pictor cu o creație de o vitalitate și de o forță în aceeași postură exemplară? Dacă îi urmărim parcursul de la primele lui ieșiri în spațiul public și până acum, vom vedea că există niște elemente care au fost nu abandonate, dar au fost absorbite dintr-o etapă în alta, iar ce a rămas constant în tot ce a făcut este temperamentul, vitalitatea, combustia interioară, capacitatea de a spune lucruri într-o anumită stare de urgență, aproape de surescitare.
Inițial, lucrările lui erau din zona consacrată a genurilor plastice; naturi statice, peisaje, de multe ori se întâlnea cu spiritul prologist, cu spiritul introdus cumva de Paul Gherasim în ambianța plastică românească, dar permanent în spatele acestui demers vitalist de o energie debordantă se găsea ceva extrem de subtil și greu de citit de la prima vedere. Și anume o trecere tăcută prin istoria picturii românești. Sunt momente în care acribia lui de restaurator a devenit nu o obligație profesională, ci un spațiu de cercetare. A început să dialogheze cu operele pe care le restaura și avea simultan un pictor, dar și un privitor din afară al propriei picturi și veți vedea în parcursul lui dialoguri cu Grigorescu, cu Luchian, cu Andreescu, cu Aman.
De la nivelul de corectitudine caligrafică a formei și până la atmosfera aceea vibratilă și mereu schimbătoare a impresioniștilor găsim o întreagă armată de interlocutori, dar cercetarea lui Dinu Săvescu nu se oprește la cercetarea autorilor cu care intră el în dialog. El simultan cercetează capacitatea limbajului de a institui noi realități, de a institui noi forme și încet, încet el iese din pictura de motiv, iese din natura statică, iese din peisaj, iese din genurile consacrate și intră într-un fel de cercetare a limbajului. Nu părăsește cercetarea dar o reorientează.
În momentul acesta, în care am ajuns acum, dialogul lui nu încetează în ceea ce privește provocarea la care a fost supus prin interacțiunea cu operele unor autori de primă mână, ci ea ajunge cumva în contemporaneitate și dialogul lui aici este cu Ion Țuculescu. Nu este doar un dialog de motiv pentru că ieșirea cumva din iluzia de volumetrie, de tridimensionalitate din pictura clasică ajunge la o bidimensionalitate care tinde spre obiect, tinde spre ieșirea din plan, spre ieșirea din două dimensiuni print-un exces de materie.
Dacă pictura lucrează cu tonuri, lucrează cu partea optică a substanței din tub, Dinu Săvescu răstoarnă această relație cu tonul înțeles ca o alchimie a privirii și oferă culoarea ca substanță, ca obiect tridimensional. Aici ajungem la o altă vârstă a creației lui Dinu Săvescu. Ajungem la percepția lumii ca o formă de provocare, pe care doar cultura o poate absolvi și o poate redimensiona, poate să îi dea un alt înțeles, un alt sens, deoarece noi înțelegem la nivel de formă ce aduce el în prim planul privirii. Sunt elementele pe care Țuculescu la rândul lui le-a experimentat.
Sunt detalii decorative din covoare, sunt detalii dintr-un repertoriu etnografic foarte larg, dar ele ies din acel tip de supunere, pe care Țuculescu însuși o face față de motiv. Țuculescu consacră, prin picturile lui din ultima perioadă, motivul, evident susținut de temperamentul lui flamboaiant, de neoprit în limitele unei trăiri obișnuite.
Întreaga zonă funcțională, care de obicei este ascunsă, el o scoate la suprafață. Aici intervine un fel de panică în fata golului, în fața lucrului neluat în posesie și își extinde zona de interes și spațiul de posesiune de la pânza consacrată a pictorului și până la obiectele aparent fără nicio semnificație, pe care îi cad ochii. Este și un amestec de ready made, este și un amestec de identificare de tip Duchamp și un amestec de reconstrucție a realității în intervenția artistului. Artistul este un posesor de instrumente și asta este dovada cea mai importantă pe care o face acum Dinu Săvescu: el este posesorul unui limbaj, iar limbajul acela poate să întemeieze orice.
O nouă realitate poate să reconstruiască o mătură, poate să reconstruiască un obiect de-a gata, în același timp reconstruind în plan simbolic pictura însăși prin deconspirarea propriilor ei mecanisme de instituire și de manifestare. Este un parcurs absolut fascinat, care nu are nicio fisură și care dovedește de fiecare dată, cu fiecare etapă a lui, că avem de-a face cu un artist nu rar, ci absolut unic în spațiul artei noastre contemporane.
O dată prin capacitatea de a se manifesta pe sine și altă dată prin generozitatea cu care își privește interlocutorii din istoria fenomenului artistic. Lucrurile se pot discuta într-un timp mult mai îndelungat și cu vorbe mult mai multe, dar nu este în beneficiul nimănui fiindcă de fapt, ajungând la expoziția de astăzi, cea mai bună prezentare este exact ce ne oferă Dinu Săvescu dincolo de orice retorică suplimentară.(…)
Un elogiu adus Frumuseții, pictura lui Dinu Săvescu readuce laolaltă cele patru elemente presocratice. Tactilitatea și materia voluptuoasă invocă Pământul, Apa se regăsește în fluiditatea amplă a tușei, anvelopa subtilă care îmbracă formele are întreaga generozitate a Aerului, iar tonurile impulsive și flamboaiante, care adună totul laolaltă, conțin întreaga energie combustivă a Focului. Privindu-și apoi întreaga creație, Pictorului nu-i rămâne decât să constate că a fost bine așa…”, a spus Pavel Șușară.
„Pictura se pictează pe sine”
„(…) Pictura se pictează pe sine și asta pare ceva abstract, ceva greu de înțeles, dar să știți că așa este dacă te gândești că Țuculescu. A pictat spre sfârșitul vieții după covoare, cu alte cuvinte a luat analitic lucrurile care erau pe covoarele respective. Poate femeia, pentru că era o femeie care a țesut covoarele respective, a luat din altă parte mesajele, cu alte cuvinte pictura se pictează pe sine și își alege pictorii. Pe mine m-a impresionat foarte tare și toată expoziția despre asta vorbește, despre sfârșitul perioadei de creație a lui Țuculescu.
Stările câmpului, unde pentru cei care-și amintesc lucrarea, apare acel totem roșu deasupra unui câmp pictat extraordinar de profund, așa cum făcea Van Gogh, felul în care vedea Van Gogh realitatea și peste acel lucru vine totemul acela cu o structură care se așează deasupra. Mie mi s-a părut ceva foarte interesant. Vorbește despre o lume în care există straturi suprapuse. Realitatea nu este numai cea pe care o vedem noi.(…) Structurile lumii vizibile se suprapun unele peste altele.”
