Momentul nu putea fi mai prost pentru Italia, pentru zona euro şi pentru întreaga Uniune Europeană (UE).
Dezavuarea prim-ministrului italian, Mario Draghi, în cursul unei zile nebune în Parlament, miercuri, 20 iulie, urmată de demisia sa, joi, care trebuia, logic, să ducă la organizarea de noi alegeri, vine în momentul în care se acumulează furtunile în peninsulă, cu riscul unei îngrijorătoare destabilizări.
Ţara, slăbită de Covid-19, de impresionanta sa datorie şi de procente ale împrumuturilor prohibitive, contează pe cele circa 200 de miliarde de euro din planul de urgenţă european post-pandemie din care este, împreună cu Spania, primul beneficiar.
Or, liderul italian, ajuns la putere în februarie 2021, fost preşedinte al Băncii Centrale Europene, (BCE), era considerat la Bruxelles garantul unei reveniri a încrederii prin reforme destinate să repună pe şine Italia, percepută ca veriga slabă a zonei euro, potrivit Le Monde.
Prăbuşirea coaliţiei care îl susţinea pe Mario Draghi vine la câteva ore după anunţuri delicate ale BCE, care caută să limiteze creşterea ratelor dobânzilor pe datoriile suverane care afectează executivul italian, căutând în acelaşi timp să stopeze inflaţia. Criza vine de asemenea în momentul în care Italia, unde 40% din gaz este importat din Rusia, suferă consecinţele războiului din Ucraina asupra aprovizionării cu energie.
Formaţiuni cu trecut greu
Această „furtună perfectă” a fost declanşată de Forza Italia, partidul de dreapta al lui Silvio Berlusconi, de Liga, formaţiunea de extrema dreaptă a lui Matteo Salvini, şi de formaţiunea antisistem Mişcarea 5 Stele (M5S), care, miercuri, au refuzat să participe la votul de încredere cerut de dl Draghi în Senat.
Aşa a luat sfârşit paradoxul care dorea să coabitarea în Parlament a celui mai eurosceptic din istoria Italiei cu un preşedinte al consiliului care personifica salvarea zonei euro după criza financiară din 2011, chemat până la urmă în ajutorul Italiei în 2021 pentru a scoate ţara din criza Covid-19.
Destabilizatoare pentru zona euro, criza politică italiană este destabilizatoare şi pentru cei 27, în momentul în care ei pun în aplicare inovaţia istorică pe care o constituie planul de relansare finanţat printr-o datorie comună. Capacitatea lui Mario Draghi de a reforma statul italian şi a folosi fondurile europene pentru a relansa economia era considerată, în special la Berlin, un test al validităţii acestei solidarităţi europene.
Demisia sa, în momentul în care alţi doi piloni ai UE, cancelarul Scholz şi preşedintele Macron, sunt slăbiţi – primul de consecinţele agresiunii ruse în Ucraina, al doilea de pierderea majorităţii parlamentare – reprezintă un şoc major pentru consolidarea Uniunii, pentru leadershipul ei şi pentru coeziunea pe scena internaţională.
Destrămarea coaliţiei guvernamentale scoate la iveală tensiunile extreme pe care le cunoaşte Italia în relaţia sa cu Rusia. Impunând o politică fermă de sancţiuni faţă de Moscova, Mario Draghi s-a lovit de rusofilia aliaţilor săi de circumstanţă, în special Liga şi Forza Italia, şi a unei parţi a patronatului.
Măsurăm bulversarea geopolitică pe care ar constitui-o revenirea la putere, cu ocazia viitoarelor alegeri, în plină îngrijorare energetică la apropierea iernii, a acestor formaţiuni cu trecut greu de complezenţă faţă de Vladimir Putin.
Italienii proeuropeni trebuie să se mobilizeze şi UE trebuie să acţioneze cu abilitate pentru a evita acest scenariu de coşmar.
