Orice dezbatere serioasă pe tema Oltchim ar trebui să se desfăşoare după două coordonate: primo, cum se poate obţine maximum de profit pentru statul român şi secundo, cum pot fi protejaţi cât mai bine angajaţii şi familiile acestora. La extrem, fie încercăm să obţinem cel mai bun profit chiar cu riscul sacrificării locurilor de muncă sau al închiderii combinatului, fie căutăm un investitor strategic căruia să-i dăm combinatul „pe un dolar“, dar cu negocierea unui plan de restructurare cât mai detaliat şi care să prevadă condiţii clare pentru eventualele disponibilizări.

Ceea ce s-a întâmplat este că statul român a rămas şi fără bani, şi cu responsabilitatea miilor de vâlceni care nu mai au ce mânca. Îngăduiţi-mi să trag cortina peste implicaţiile politice, declaraţiile de un amatorism halucinant ale organizatorilor privatizării în frunte cu primul-ministru sau protecţia criminală, timp de peste 20 de ani, a lui „master of dizaster“ Roibu, oferită de toate forțele politice postdecembriste. Acestea sunt deja cunoscute pentru oricine este interesat de subiect. Să ne concentrăm doar asupra implicaţiilor economice ale acestui episod care ar fi de-a dreptul comic dacă nu ar exista consecinţele sociale catastrofale. Imaginea externă a ţării este mai proastă ca oricând. Nici în perioada mineriadelor nu eram atât de disprețuiţi. Atunci, aveam măcar scuza că luptam cu vechea gardă a comuniştilor convertiţi în apostoli ai capitalismului.

Exista speranţa că o nouă generaţie îşi va face loc în structurile puterii şi va organiza societatea după regulile democraţiei şi ale Statului de Drept. Astăzi, „lupii tineri“ sunt deja la putere şi fac dovada celei mai proaste alcătuiri dintre cele posibile: incompetenţi, fuduli şi mincinoşi. Combinaţia asta alungă orice potenţial investitor serios şi deschide larg poarta de intrare numai pescuitorilor în ape tulburi, aventurierilor fără scrupule, care în general fac mai mult rău decât bine. Proastă carte de vizită în preambulul celorlalte jaloane de pe planul de privatizări convenit cu FMI. Pierderile nu pot fi calculate exact, dar sunt evidente pentru orice om care a negociat vreodată un contract mare de vânzare-cumpărare.

Costurile directe ale eşecului de la Oltchim vor fi însă destul de clare pentru domnul Gherghina de la Finanţe, cel care va calcula valoarea deficitului bugetar al anului în curs şi va alcătui bugetul pentru anul viitor. Pentru că zecile de mii de oameni ieşiţi în stradă va trebui să fie calmaţi cu bani, mai ales cu două luni înainte de alegeri. Banii noştri, ai contribuabililor români. Scandalul Oltchim ar trebui să fie o lecţie pentru viitor. Managementul este o treabă ce trebuie lăsată pe mâna specialiştilor, instalaţi pe criterii de competenţă şi evaluaţi periodic după rezultate. Numirile pe criterii politice sunt cancerul economiei de stat. Singura şansă de redresare a economiei noastre este privatizarea către parteneri strategici şi închiderea societăţilor neprofitabile. Sidex şi Dacia sunt două exemple pozitive elocvente pentru a înţelege că piaţa liberă trebuie lăsată să cearnă grâul de neghină. Epoca giganţilor industriali administraţi de politicieni a apus demult. Nu mă aştept ca membrii de partid să înţeleagă asta. Ei sunt beneficiarii sistemului şi primii interesaţi să prelungească agonia. Societatea civilă, oamenii de rând, ar trebui să forţeze schimbarea. Şi să înţeleagă că nu există prosperitate decât pentru cei cu iniţiativă. Trasul mâţei de coadă pe la un serviciu de stat în aşteptarea salariului care „trebuie să vină“ de undeva, fără să ne intereseze de unde, este drumul sigur către o existenţă mizeră şi fără perspective. Noi singuri ne alegem să fim sclavi ai unui sistem corupt. Cei din vârf nu pot decât să-şi frece mâinile bucuroşi că există destui fraieri care înghit gogoşi servite zilnic la tv în loc să-şi bată capul şi să găsească soluţii pentru ei înşişi.