Există, probabil, şi alte salarii chiar mai mari decât acesta, dar nivelul lor poate fi anunţat doar „pe surse“, de la head-hunterii locali. Prin contrast, preşedintele ţării, Traian Băsescu, numără în ziua de leafă cam 1.600 de euro (nivelul lui 2009, conform Ziarul Financiar). Matematic vorbind, salariul bancherului este cam de 17 ori mai mare decât al preşedintelui. Ceea ce mi se pare o anomalie. Este bancherul prea bine plătit sau preşedintele remunerat prea puţin? Oful cel mare al românilor este că sunt prost plătiţi. Lideri sindicali, ziarişti, muncitori sau funcţionari la stat, toată lumea se plânge de bani. Dacă cei din mediul privat s-au obişnuit cu o leafă care să reflecte cât de cât performanţa profesională şi nivelul pieţei, angajaţii de la stat se simt destul de confortabil cu nişte lefuri ridicole (a se citi „mici“), la care se adaugă nişte sporuri tot ridicole (de data asta citim „mari“). Practic, sistemul e un fel de păcăleală între angajatul fără chef de muncă, dar care sfârşeşte prin a încasa lunar sume interesante, şi angajatorul stat care se face că plăteşte puţin, dar se lasă de fiecare dată păcălit prin tot felul de tertipuri demne de grădiniţă, dar care funcţionează de fiecare dată. Luaţi o listă de sporuri acordate la stat şi veţi descoperi că legislatorul a dat dovadă de o creativitate care l-ar face de ruşine până şi pe autorul lui „Guliver în ţara piticilor“. Situaţia este cu atât mai dăunătoare cu cât calculul salariilor după toate aceste tertipuri are nevoie de pro­priii experţi în stabilirea drepturilor legale.

Paradigma românului prost plătit generează însă un pericol pe cât de mare, pe atât de perfid. Ne simţim cu toţii înşelaţi, nemulţumiţi şi demotivaţi, uitând să evaluăm şi rezultatele muncii noastre. Ne pierdem simţul măsurii şi buna judecată în timp ce privim neputincioşi cum tinerii îşi doresc să devină când se fac mari fie Cătălin Botezatu, fie Bianca Drăguşanu, după cum i-a înzestrat Dumnezeu din punct de vedere anatomic. Pentru că sistemul de valori s-a aşezat de la un timp cu susul în jos.

Avem nevoie de o reformă profundă a modului de salarizare. De bani mai mulţi pentru toţi cei care muncesc şi obţin rezultate bune. Regula instituţiilor nu trebuie să fie aceea a angajaţilor mulţi, necalificaţi şi prost plătiţi, ci a celor puţini, bine plătiţi şi eficienţi. Pentru că problema deficitului bugetar nu a fost niciodată una a nivelului de salarizare, ci a numărului uriaş de angajaţi dezinteresaţi şi ineficienţi. Iar primul pas ar fi acela de a mări la un nivel rezonabil salariul preşedintelui ţării. Mi se pare o chestiune de mândrie naţională să evităm ca şeful statului să se măsoare în salariu cu vreun funcţionăraş dintre miile de angajaţi ai statului pe care preşedintele îi conduce.

Claudiu Şerban, redactor-șef