Scriam recent de tendința europeană de a-i transforma pe cei ce economisesc prin depozite la bănci în investitori, fără voia și știrea lor. Spuneam că deponenții își plasează banii într-un instrument cu venit fix, nesupus fluctuațiilor pieței. Care oferă un câștig cert, stipulat dinainte într-un contract. La bănci, dobânda fixă plătită deponenților nu depinde de evoluția activelor și deci nu comportă risc pentru client. În timp ce investitorii adevărați sunt conștienți că își asumă riscuri și că valoarea plasamentelor lor este variabilă. Incertitudinea e compensată de potențialul mult mai mare de profit.
Atunci când băncile plasează banii atrași de la la deponenți în produse cu grad de risc mai mare, cum ar fi creditele ipotecare, se întâmplă să apară volume importante de împrumuturi neperformante ce trebuie provizionate tocmai pentru că nu-i poți obliga pe deponenți să-și asume pierderi ca niște investitori. Însă dacă băncile vor mai multă libertate în modul de utilizare a resurselor financiare pe care le atrag din piață, adică dacă vor să facă plasamente mai riscante, atunci ar fi cazul să înceapă se comporte mai mult ca băncile americane și să atragă bani nu de la deponenți, ci de la investitori. Iar pentru plasamente pe termen lung, cum ar fi creditele ipotecare, trebuie atrase resurse cu maturități similare de la entități care înțeleg și sunt dispuse să-și asume riscul. Astfel de resurse se găsesc doar pe piețele de capital.
Din păcate, deocamdată, băncile noastre nu prea sunt obișnuite cu atragerea de finanțări de pe piețele de capital, nici pe partea de equity, nici pe cea de fixed income. Ele trebuie să înceapă să-și securitizeze portofoliile de credite, în primul rând pe cele ipotecare, iar în baza acestora să emită obligațiuni garantate cu active (covered bonds), care să fie listate pe Bursă și cumpărate de investitorii instituționali, inclusiv de fondurile de pensii private. În acest fel, băncile și-ar elibera destul de repede bilanțurile de riscul reprezentat de aceste credite, iar banii deponenților ar fi mai în siguranță.
Ca să nu mai spun că, astfel, băncile n-ar mai suferi de mismatch între maturitatea activelor și cea a pasivelor și ar putea contribui mult mai mult la finanțarea economiei reale, prin deblocare de resurse. Rolul sistemului bancar e acela de a oferi capital de lucru întreprinzătorilor, nu de a finanţa potofolii de active imobiliare. Băncile trebuie doar să origineze creditele ipotecare, nu să le poarte pe balance sheets până la rambursarea completă. Exact ca în Statele Unite. Ca să conchid, atunci când ne uităm la o Europă în care băncile încep să semene până la confuzie unele cu altele, pentru că plafonul de garantare face ca riscul să se diluează la nivel de entitate bancară şi să fie judecat sistemic, ne îndreptăm instantaneu atenţia către SUA, unde finanţarea vine preponderent de pe piaţa de capital.
Pe această piaţă nu se vorbeşte de credite neperformante, plafoane de garantare şi de indicatorul de solvabilitate. Nimeni nu acordă o atenţie exagerată faptului că „lucrează“ cu banii micul deponent, care economiseşte – în Europa, reiterez, persoană fizică „garantată“ – fiindcă e vorba de resursele investitorilor. Resurse care în condiţii de concurenţă şi maximă transparenţă sunt alocate eficient de către pieţe.
Mai multe detalii pe bloguluibalan.ro
