Viitorul guvern trebuie să rezolve excesele economiei de piaţă, nu să ajungă la concluzia că trebuie să se amestece în mecanismul pieţelor libere.
În povestirea „În Casa Bunicilor“ a lui Ionel Teodoreanu, nepotul (personajul principal) începe vizita la bunici prin a afla sumedenia de lucruri pe care nu are voie să le facă, enumerate sacadat: „să nu, să nu, să nu…“. La vårsta maturităţii, îşi aduce aminte cu afecţiune de întreaga experienţă, dar efectul traumatizant al tuturor prohibiţiilor încă îl urmăreşte.
În plin proces de „armonizare“ şi „elaborare“ a planului pe care-l va pune în practică noul guvern, povestirea lui Teodoreanu, oricåt de ilar ar părea, oferă un mesaj foarte important. În mijlocul unei furtuni de solicitări, promisiuni şi priorităţi de pe lista noului guvern, ar fi sănătos şi util ca viitorul cabinet Stolojan să nu piardă din vedere cåteva lucruri pe care NU trebuie să le „adulmece“ nici măcar în gånd, darămite în practică.
Un prim exemplu ar fi să nu lase chestiunile urgente să îi distragă atenţia de la cele cu adevărat importante. Asta e mai uşor de zis decåt de făcut, dar reprezintă un principiu sănătos pe care noul executiv nu-şi permite să-l ignore dacă vrea să-şi construiască apărarea anticriză. Actuala conjunctură reprezintă o oportunitate de a drena excesele economiei, recalibrånd-o, şi a pune bazele unei reveniri la echilibru după ce trece furtuna. Investiţiile în infrastructură şi alte servicii publice şi crearea unui mecanism eficient de absorbţie a fondurilor europene sunt doar două dintre mecanismele la îndemåna Guvernului, în ciuda problemei cofinanţării acestor proiecte.
Asta ne aduce la cel de-al doilea lucru pe care viitorul guvern trebuie să-l evite cu orice preţ: scăparea deficitului bugetar de sub control. Iarna nu-i ca vara şi Romånia nu e America. Nu are o economie suficient de flexibilă, capabilă să se ajusteze din mers, fără costuri prea mari. Scăpate de sub control, derapajele macroeconomice riscă să compromită următorii ani de creştere economică.
Şi nu în ultimul rånd, cel din urmă lucru pe care statul nu trebuie să-l facă ar fi asumarea unor obligaţii de plată pe care unii romåni şi unele companii nu şi le mai pot permite. În cel mai bun caz, poate fi vorba de elaborarea unor proceduri echitabile de faliment individual. Preluarea obligaţiilor de plată ar risca însă crearea unor precedente periculoase de „hazard moral“ – fiind aproape imposibil de determinat ce credite au fost contractate în necunoştinţă de cauză şi cine este răspunzător sau cine va plăti, în cele din urmă, factura. Oricåt de cinic ar suna, este vital pentru sănătatea economiei şi a societăţii romåneşti ca unii romåni şi unele firme să simtă toată usturimea creditului acordat pe ochi frumoşi sau doar cu buletinul. Guvernul trebuie să nu elimine o astfel de pedeapsă pe bani publici.
Actuala criză financiară reflectă eşecul unor excese ale economiei de piaţă. Nu e vorba de eşecul principiilor sale fundamentale. Viitorul guvern trebuie să rezolve acele excese, nu să ajungă la concluzia că trebuie să se amestece în mecanismul pieţelor libere. Nu amestecul în economie va feri Romånia de excese şi costurile lor, ci un gen de administrare inteligentă a acelor pårghii prin care economia să-şi găsească singură metodele de supravieţuire.
