Subiectul se înscrie în eterna dezbatere despre anumite salarii din instituțiile publice din România, țara cea mai săracă din Uniunea Europeană, cu o dezvoltare economică oscilantă și lentă. Au mai apărut cu o anumită frecvență în spațiul public discuții despre salariile din Autoritatea de Supraveghere Financiară, salariile din anumite ministere sau anumite servicii conexe.

Înainte de a porni o discuție pe acest subiect trebuie stabilit de la bun început care este natura băncii centrale. Este o instituție publică sau una privată? În România, conform reglementărilor, banca centrală este o instituție publică responsabilă cu una dintre politicile publice – politica monetară.

Al doilea lucru pe care trebuie să îl stabilim este natura veniturilor băncii centrale. Băncile centrale pot avea, în principal câteva surse de venituri: veniturile generate de gestionarea rezervei internaționale (conține aur, devize, DST etc.), gestionarea plasamentelor financiare (foarte restricționate, de regulă în titluri ale altor bănci centrale sau în titluri ale instituțiilor financiare internaționale cum ar fi FMI, BERD, BEI sau BRI), taxa de senioraj (procent din valoarea tipăririi de monedă ca urmare a deciziilor de expandare a masei monetare fizice) și eventuale taxe / comisioane aplicate sistemului bancar pe care îl controlează / supraveghează și reglementează. Sunt aceste venituri, venituri private? În nici un caz, ele nu sunt obținute în condiții de piață, nu vizează active private (rezerva internațională este un bun public) și au în spate monopolul garantat de lege cu privire la emisiunea monetară. Sunt venituri proprii dar sunt încadrabile în categoria ”taxelor”, având în spate statul căruia îi aparține această bancă centrală. Profitul băncii centrale nu este în realitate un profit similar unei afaceri private autentice. Este un privilegiu pe care doar banca centrală îl are.

Sunt aceste salarii devenite publice după mulți ani de presiune asupra băncii centrale mari sau mici? Aș spune, ca să fiu elegant, că sunt, cel puțin, necorelate cu situația din România. Argumentele ar fi următoarele:

  1. În primul rând o comparație cu salariile guvernatorilor din alte bănci centrale nu este un argument pentru nivelul actual al salarizării din banca noastră centrală. Nu știm dacă în acele bănci centrale există, ca și la noi, o structură piramidală salarială: de salariul guvernatorului depinde în mare măsură salariile celor din subordine, calculate în cascadă. Mai mult, nu știm dacă și în acele țări europene la care se face referire există același sistem de compensații adițional generos (prime de vacanță, participații la ”profit” etc.).
     
  2.  În al doilea rând, o minimă corelație cu puterea de cumpărare ar fi de dorit. Salariul guvernatorului de la noi este ușor sub media europeană însă prețul apartamentelor sau terenurilor (ca exemplu) este cu mult sub media europeană. Dacă în România guvernatorul (vreo 13.000 Euro / lună sau viceguvernatorii (care ar avea salariu net de vreo 10.000 Euro / lună) își pot cumpăra o garsonieră medie în capitală în vreo 4-5 luni, nu același lucru se poate spune despre ceilalți guvernatori din Marea Britanie, Cehia sau Polonia. Coșul de bunuri (că tot se raportează mereu la el când țintesc inflația) ce ar putea fi cumpărat de guvernatorul nostru în România este semnificativ mai mare decât coșul de bunuri cumpărat de guvernatorul băncii centrale a Elveției.
     
  3.  O altă corelație logică care ar trebui făcută, atunci când vorbim de nivelul salarizării celor din banca noastră centrală, este cea cu alte salarii bugetare pe poziții de decizie similare. Guvernatorul băncii centrale are în grijă o singură politică publică, cea monetară. Primul-ministru are în grijă înzecit mai multe politici publice. Nu poți să salarizezi primul ministru cu un salariu de 5-6 ori mai mic decât guvernatorul băncii centrale, sau, mai degrabă invers. Președintele țării, funcția cu cea mai mare greutate publică (cel puțin așa o percep eu), are semnificativ mult mai puțini bani în mâna sa pe lună.
     
  4. O corelație importată ar trebui să fie făcută cu  salariul minim / mediu pe economie. Nu poți să ai o discrepanță atât de mare între un salariu de 200 de Euro / lună și unul de 13.000 de Euro pe lună (65 de ori mai mare). Oricât de mult am aprecia volumul de muncă al guvernatorului sau responsabilitatea acestuia, cred că o corelație ar trebui făcută, cel puțin cu nivele de pregătire similare (un profesor universitar cu 20 de ani vechime câștigă net cam 800 de Euro doar din norma de bază, un medic cam tot pe acolo etc.).
     
  5. O altă corelație greșit făcută și adusă ca justificare a acestor salarii este aceea cu sectorul de activitate. Ceva de genul, nu putem plăti guvernatorul mai puțin decât un director de bancă sau decât directorul unui fond de investiții. Greșit, băncile și fondurile de investiții își asumă înzecit mai multe riscuri și pot da faliment (e drept că, în momentul de față, vorbim de un cartel al băncilor patronat de băncile centrale și înzestrat cu o sumedenie de privilegii). Guvernatorul băncii centrale și cei din subordine, chiar dacă încearcă să ne convingă de contrariul, nu fac ceea ce fac operatorii financiari privați (îmi zboară gândul la operațiunile speculative FOREX). Ei plasează foarte limitat o rezervă internațională generoasă în anumite instituții de la care încasează o dobândă minimală dar foarte sigură. La o rezervă impresionantă cum este cea a României (din rezerva internațională pe care am ”acumulat-o” în BNR am face vreo 3 rânduri de autostrăzi prin toată România, o treime din rezervă fiind suficientă rezolvării acestei probleme vitale pentru noi), ”veniturile” ce rezultă sunt și ele impresionante. De aici și dorința permanentă a băncii centrale de a expanda semnficativ rezerva, chiar și prin împrumuturi ”generoase” de la FMI. Argumentul este complet fals pentru că el nu se aplică și la alte sectoare publice: ce ar însemna să corelăm salariul directorului de la RAR cu cel al directorului general de la Dacia Renault România?
     
  6. O corelație cu volumul de muncă și cu ceea ce face fiecare din Banca Națională raportată la competențe și la rezultate ar fi și ea de dorit. Banca Națională este o instituție publică foarte netransparentă și puțin comunicativă cu cei care vor să afle mai multe lucruri de dincolo de zidurile imaculate și impunătoare ale clădirii sale.

Subiectul este unul important și mie îmi demonstrează încă odată haosul general care domnește în salarizarea din sectorul public, unde cine are puterea cea mai mare obține privilegiile cele mai mari, nici pomeneală de competențe sau de merite.

 

Continuarea o puteți citi pe blogul cristianpaun.finantare.ro/