«Ideea unui principiu unitar de salarizare a fost pur şi simplu batjocorită în ultimii ani, pentru a putea fi plătită clientela politică.» Sistemul de salarizare din România a încetat să mai fie, de vreo doi ani, atributul puterii executive, adică al Guvernului. Salariile se stabilesc în justiţie. Judecătorii decid ce salarii trebuie mărite, ce sporuri trebuie achitate retroactiv, chiar dacă ele fuseseră incluse în salariul de bază, şi cine să beneficieze de priv
«Ideea unui principiu unitar de salarizare a fost pur şi simplu batjocorită în ultimii ani, pentru a putea fi plătită clientela politică.»
Sistemul de salarizare din România a încetat să mai fie, de vreo doi ani, atributul puterii executive, adică al Guvernului. Salariile se stabilesc în justiţie. Judecătorii decid ce salarii trebuie mărite, ce sporuri trebuie achitate retroactiv, chiar dacă ele fuseseră incluse în salariul de bază, şi cine să beneficieze de privilegii. S-a început cu salariile judecătorilor: ei dădeau statul în judecată, tot ei judecau dacă merită să primească sporuri şi majorări. Evident, era vorba de un clar conflict de interese, de un conflict între puterile statului.
Dar, pentru că ministrul Justiţiei, indiferent de nume, era şi avocat şi spera să se întoarcă în avocatură, nu dorea să fie ţinut minte de judecători ca fiind cel care s-a pus în calea fericirii lor în ziua de salariu. În consecinţă, nu a fost reclamat la Curtea Constituţională acest conflict între puterea judecătorească şi cea executivă. Aşa că sentinţele au curs gârlă şi toate erau favorabile majorării veniturilor salariale. Ce mai conta câţi bani sunt la bugetul de stat, judecătorii erau generoşi! După ce s-au obţinut aceste majorări, dacă vrei să reduci aceste salarii nu mai poţi, pentru că se aplică principiul dreptului deja câştigat şi se ajunge iar în instanţă.
Dar nu numai statul a păţit aşa ceva. Petrom, de exemplu, s-a trezit la fel, cu mii de procese de acest gen pe care le-a pierdut pe bandă rulantă. Sentinţa într-un astfel de proces este executorie chiar dacă nu e definitivă. Adică, mai întâi angajatorul plăteşte ce a decis instanţa (altfel îi sunt blocate conturile) şi apoi face apel, recurs şi, în caz că la final are câştig de cauză, trebuie să pornească alte mii de procese împotriva celor care au primit deja banii după prima pronunţare. O situaţie de un absurd desăvârşit pe care Guvernul nu o poate rezolva prin niciun fel de ordonanţă de urgenţă.
La acest mod de a rezolva lucrurile în domeniul salarizării se adaugă legile speciale privind pensionarea. Castele privilegiate şi-au făcut legi proprii, astfel încât pensia, obţinută la vârste destul de fragede, este aproape egală cu venitul din ultimele trei luni de activitate. Luni în care fiecare a avut grijă să-şi înghesuie toate sporurile şi bonusurile posibile. Astfel, tinerii pensionari de acest fel ar avea dreptul, după contribuţia pe care au avut-o de-a lungul anilor, la o pensie de, să zicem, 1.500 de lei. Conform legii lor speciale, încasează zece mii sau peste. Diferenţa este plătită de la bugetul statului şi n-are nimic de-a face cu contribuţia respectivului salariat la fondul de pensii. Este vorba despre pensionari din justiţie, armată, servicii de informaţii, piloţi sau parlamentari. Poate fi adusă o astfel de pensie la nivelul cuvenit conform contribuţiei respectivului la fondul de pensii? Nu, pentru că se aplică principiul dreptului deja câştigat.
Ideea unui principiu unitar de salarizare a fost pur şi simplu batjocorită în ultimii ani, pentru a putea fi plătită clientela politică. Din păcate, mulţi bugetari îşi imaginează că anunţata lege unică a salarizării va însemna ridicarea tuturor lefurilor la cele mai înalte paliere ale actualului sistem. Nu se va întâmpla aşa, iar ierarhizarea salariilor în funcţie de importanţa fiecărui domeniu va fi extrem de dificilă.