Grea e viaţa unui administrator de firmă de media! De când s-a prăbuşit piaţa de publicitate, mulţi căpitani de vas din acest domeniu s-au trezit că ambarcaţiunea de sub ei s-a cam aşezat cu burta pe nisip. În lipsa banilor, care au cunoscut un reflux de câteva ori mai rapid decât viteza cu care au irigat piaţa, orice om cu simţul răspunderii s-a apucat de restructurări şi „reinventări“ de tot felul. (Mai puțin dl Patriciu, care era prea ocupat să pozeze în Oracolul Presei şi care a topit zeci şi zeci de milioane – ai lui şi ai altora – pentru un ziar care este astăzi codaşul presei şi mai vinde doar vreo 12.000 de exemplare). Despre acest fenomen nu se învaţă la nicio şcoală de business din lume: piaţa comercială tradiţională pur şi simplu s-a evaporat! Nu era niciun secret pentru nimeni din presă că a existat, există şi va continua să existe o aşa-numită piaţă a influenţei.
Orice om cât de cât cu experienţă ştie că între subiectele lansate de politicieni într-un discurs izolat şi prima pagină a unui ziar de a doua zi există, de cele mai multe ori, o legătură nevăzută, care are de-a face cu strategii politice şi cu interese ale grupurilor pe care aceştia le reprezintă. Dacă nu eşti în titluri, nu exişti, se spunea pe timpuri. Dacă nu apari la televizor, nu te ştie nimeni, se spune astăzi, când pe piaţa din România există un ciorchine de televiziuni care se autointitulează „de ştiri“.
Toată lumea care reprezintă ceva în ţara asta cunoaşte regula şi i se supune mai ceva decât poruncilor din Biblie. Aşa se explică de ce există o bătălie pe viaţă şi pe moarte pentru controlul ştirilor, în ciuda faptului că analizele de piaţă – vorbesc despre piaţa oficială, la vedere – arată că este imposibil pentru o televiziune de ştiri să supravieţuiască din punctul de vedere al afacerii, chiar dacă s-ar închide peste noapte toate celelalte şi i-ar ceda primei toată audienţa. Da, dar influenţa? În perioada interbelică, a devenit celebru un personaj care prefigura imaginea mogulului de astăzi. Se spune despre Pamfil Şeicaru, căci despre el este vorba, că avea o vorbă pe care obişnuia să o spună apropiaţilor la beţie: „şantajul şi etajul“.
Adică fiecare etaj din clădirea pe care o avea în proprietate reprezenta contravaloarea unuia dintre şantajele de presă care i-au reuşit. Nu ştiu cât este legendă şi cât adevăr în asta (puteţi studia viaţa celebrului ziarist citind articolul lui Florian Bichir de pe historia.ro), important este că practica sa presupusă pare a fi constituit o importantă sursă de inspiraţie pentru „Şeful Antenelor“, Sorin Alexandrescu, pus la răcoare, pentru câteva zile, în arestul poliţiei. Sau – nu putem să excludem această variantă – CEO-ul recrutat din industria ciocolatei a învăţat cum se mişcă lucrurile când conduci o televiziune chiar de la „tata socru“, cum sugerează numeroase voci din media. Mai precis, Dan Voiculescu s-ar putea să-l fi instruit pe presupusul său viitor ginere cum să stoarcă bani de la partenerii de afaceri.

Procurorii vor prezenta probele, iar judecătorii vor judeca dacă Alexandrescu s-a făcut într-adevăr vinovat de şantaj. Independent de verdictul final, povestea aceasta aflată în desfăşurare sper să nu fie uitată prea curând, din două motive. În primul rând, pentru că e bine ca publicul să ştie ce interese se ascund în spatele unei ştiri sau al unui comentariu. Iar asta este, în primul rând, responsabilitatea breslei jurnaliştilor, nu a patronilor şi nici a politicienilor. În al doilea rând, această piaţă a influenţei trebuie să rămână pe cât posibil marginală; ea nu trebuie să devină principala sursă de venituri a unei instituţii mass-media. Altfel, presa nu va mai fi decât o mare instituţie de Public Relations.