La noi, însă, regimul feudal a ieşit din scenă abia trei secole mai târziu, în 1821, odată cu revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Au urmat o sută şi ceva de ani de încercări de a reduce imensa distanţă ce ne separa de Occident. Perioadă presărată cu lovituri de stat, asasinate politice, scandaluri de corupţie ori revolte sociale. Unii ar spune că, totuşi, eram pe drumul cel bun: în 1938, de pildă, produsul intern brut pe cap de locuitor era mai mare decât al Spaniei şi Iugoslaviei, aproximativ egal cu al Portugaliei şi Poloniei şi echivala cu două treimi din cel al Italiei. Au venit însă războiul şi două dictaturi succesive, iar distanţa faţă de statele dezvoltate a crescut din nou – în 1989, România şi Bulgaria se luptau din greu pentru penultimul loc în rândul economiilor europene (ultima poziţie fiind ocupată fără drept de apel de Albania). Două decenii mai târziu, totul pare să se fi schimbat: avem un PIB per capita de trei ori mai mare decât în ultimul an al regimului comunist şi, mai important decât atât, suntem membri cu drepturi depline în două din cele mai selecte cluburi internaţionale: NATO şi UE. Sau, de fapt, nimic nu s-a schimbat, depinde cum o iei: am intrat în Uniunea Europeană într-un context extrem de favorabil, dar suntem acolo pe penultimul loc la mai toate capitolele, reuşind să-i surclasăm doar pe bulgari. Iar faptul că sunt în vecinătate state care o duc mai rău decât noi (fie că vorbim de Moldova, Albania, Ucraina, Serbia, Belarus ori Macedonia) se datorează mai degrabă destrămării URSS şi Iugoslaviei decât propriilor noastre progrese.
Pe scurt, am fost şi suntem săraci şi, cel mai probabil, n-o să-i prindema niciodată cu adevărat din urmă pe occidentali. Oricum, nu în timpul vieţii noastre. Aşa că luaţi-vă gândul de la salarii ca-n Suedia, reţea de autostrăzi ca-n Germania, spitale ca-n Franţa ori şcoli ca-n Marea Britanie. Pur şi simplu, nu ni le permitem. Şi asta nu numai pentru că nu suntem suficient de muncitori, de serioşi ori de cinstiţi, ci şi pentru că ne-am născut în partea greşită a continentului. Dar şi pentru că, de prea multă vreme, votăm fără să gândim. Oratori găunoşi în locul eficienţei tăcute, cabotini vulgari în locul decenţei, mincinoşi senini în locul adevărului dureros. Sau, şi mai trist, punem ştampila sperând că, în mărinimia sa, alesul nu va fura chiar tot şi va lăsa să cadă şi spre noi câteva firimituri de la masa bogaţilor. Problema este că, deşi au resurse inepuizabile de circ, politicienii se apropie îngrijorător de fundul sacului cu pâine.
