Ce Dumnezeu! Nu-i numai mizerie, criză şi lipsuri pe lumea asta. Sunt, în Bucureştii locuibil, zeci de palate cu parcuri, cu safe-uri şi cu oameni cari le posedă. În fiecare lună se începe, la câte-o răspântie, o nouă construcţie, cu cele 7- 9 etaje turtite, ca să încapă în înălţimea de – pare-mi-se – 21 metri, considerată de primar ca suficientă să „„sgârie-norii” româneşti.

0 singură plimbare pe stradă desminte un teanc de articole.

Automobilele sunt mai numeroase şi mai luxos-joase ca oricând. În toate vitrinele au apărut doamne ţepene, aproape tot atât de bine îmbrăcate ca acelea articulate de pe stradă.

Barurile automate n’au prins, din pricină că oamenii au bani şi nu vor să consume, ca bieţii new-yorkezi, în fugă, numai pentru astâmpăratul foamei, ci pe îndelete, la mese rotunde, cu scaune destule pentru prieteni.

Doar au şi timp şomajul dovedindu-se o binefacere. Oamenii au concedii recreative mai lungi, iar întâlnirile lor fără grabă saltă comerţul naţional de alcooluri şi industria blocurilor de ghiaţă.

Oare numai un subiect trist, pesimist, poate procura materia de senzaţie după care aleargă anchetatorii?”, își începea Alice Gabrielescu articolul „O anchetă printre bogați”, publicat în Realitatea Ilustrată din 13 iulie 1933.

Cum avea intrarări în lumea mare a Bucureștilor, zisă „de sus”, optează pentru „o anchetă tonică, de o noutate necontestată, de un folos…”.

Iată ce i-a ieșit:

Sun cu entuziasm la uşa monumentală a unui palat monumental, cu arcade şi columne monumentale, din bulevardul bine cunoscut care, paralel cu îngusta „Cale”, întoarce dela Şosea, în decor de amurg, un şirag nesfârşit de automobile în care domni, doamne şi domnişoare surâd de fericire cu dinţi mai mult sau mai puţin costisitori.

Nu mi s’a deschis numaidecât. Până la odaia de servitori îmi închipui, ca scuză, labirintul format idin culoare, scări şi uşi de deschis şi de închis cu precauţie.

Fireşte, nu se aude şi nu se vede nici o mişcare. E o casă de autentică nobleţă, ferită de orice comunicaţie cu lumea, şi perdelele din bare de lemn, îmbinate hermetic, se vor desface poate abia noaptea târziu, pentru a lăsa să intre puţin din răcoarea plebee a bulevardului.

Tăcere.

Un lacheu apare totuşi de după uşa trasă scamatoreşte.

A venit cu tălpi de cauciuc pe covoarele de Smirna. E tipul de lacheu uşor confecţionabil: ochiul obrasnic, botul ras, falca în unghiu drept cu gâtul, livreaua cu nasturi de prisos.

Doamna pe care o vizitez e o persoană în vârstă, – în cercul ei înalt nu se zice bătrână, cuvânt care-i prin el însuşi o degradare, – îşi sue părul alb, ca şi atunci când îl avea negru, într’un coc pe creştet, poartă pince-nez de aur şi obezitatea mai accentuată la piept, – la şolduri ar fi vulgar.

„Introdusă” la ea, îmi aduc la timp aminte că trebue să-i traduc în franţuzeşte cel puţin frazele eu care se începe convorbire1.

M’a primit în dormitor, – paturi masive, pluşuri masive, rame masive – ceea ce mă măguleşte, ca o introducere în intimitate.

Dar doamna Dubluve se scuză, cu un glas plângător pe care abia i-l recunosc. (N’am văzut-o de foarte multă vreme).

  • E deranjat peste tot, e greu să ţii o casă aşa mare. Aproape nu mai locuesc decât în odaia asta. Aici stau tot timpul, într-o odae, imaiginez-vous…

Cu toate că pe spaţiul acestui dormitor – şapte metri în lung, opt în lat, şi cinci .înălţime, un architect modern ar construi un complect apartament cubist, sunt nedumerită, şi doamna Dubluve explică scandând:

  • Îţi mărturisesc că nu pot să ţin mai mult de trei servitori. Iată ce-am ajuns.

Ne îngrozim împreună.

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric