Exact astfel de lucruri mici pot schim­ba radical, dacă nu situaţia creditării, cel puţin tran­sformarea hărmălăii generale în discuţii la obiect pri­­vind situaţia creditelor.

Nu există conflict între sectorul bancar şi întreprinzătorii privaţi care au nevoie de finanţare. Există, însă, dezechilibru în poziţia de negociere a creditelor, între bancă şi client, privind  transferul riscurilor. Părţile implicate se fac că nu ştiu că actuala criză, prin prăbuşirea valorii activelor, a schimbat regulile jocului. În condiţiile în care în procesul bilateral de negociere a creditului banca poate dicta totul, micul întreprinzător devine extrem de vocal în spaţiul public, cerându-şi dreptul de a fi ascultat. Cauza sa poate fi legitimă sau ridicolă. Într-o hărmălaie totală, în care argumentaţia devine emoţională vizând atragerea publicului şi nu motivarea profesionistă, bancherii nu au decât de pierdut ca imagine. Dinspre antreprenori vei auzi plângeri că băncile nu mai acceptă condiţiile dinaintea crizei şi eventual nu preiau riscurile vechilor business-planuri în care nici antreprenorii respectivi nu mai cred. Dinspre bănci vei auzi condiţionări în acordarea creditărilor prin care acestea încearcă să se protejeze de toate posi­bilităţile imaginabile de neplată. Clientul este suspectat, la fiecare cerere de creditare, de toată cazuistica de default pe care banca a înregistrat-o de la înfiinţarea sa. Băncile nu pot să existe fără creditarea sectorului privat şi reciproc, sectorul privat nu se poate dezvolta fără finanţări bancare. La noi inclusiv acest adevăr a fost erodat de intervenţia statului cu nevoile lui de finanţare, care au făcut  concurenţa neloială sectorului privat.

Creditarea statului a oferit în acelaşi timp băncilor o alternativă lipsită de riscuri la negocierea cu sectorul privat. Rezultatul a fost că, pe toată perioada crizei, băncile au avut o poziţie de negociere incomparabil mai puternică decât cea a reprezentanţilor sectorului privat. Atunci când acestea au acceptat să negocieze au făcut-o cu clienţii mari pe care banca respectivă avea deja expuneri substanţiale. Reprezentanţii micilor întreprinderi au găsit mereu ghişeele băncilor închise refuzându-li-se inclusiv dreptul de a-şi prezenta argumentele. Situaţia a fost similară în mai toate ţările europene, la noi atingând însă forme deosebit de acute. Deosebirea între noi şi ei este că la ei s-a înţeles că una din cauzele principale ale răului este dezechilibrul creat în procesul de negociere al creditelor în care băncile au căpătat poziţie discreţionară (cel puţin în raporturile cu clienţii mici).

Soluţia a fost găsită întâi de italieni şi apoi adoptată cu repeziciune în alte state europene. Ea a constat în moratoriu asupra plăţii principalului pentru o perioadă de un an. În cadrul acestui aranjament, băncile aveau dreptul, de la caz la caz, să nu aplice acest aranjament, dar cu condiţia să explice clientului de ce i s-a refuzat includerea în moratoriu. Acest lucru a contribuit la o oarecare echili­brare a poziţiilor de negociere între bancă şi micii clienţi. Dacă până acum aceştia nici nu erau primiţi la ghişeu, din momentul adoptării moratoriului „sarcina probei“ s-a schimbat: banca a trebuit să explice de ce refuză prelungi­rea unui credit. Pare un paleativ în abordarea unei situaţii dramatice. În practică, însă, s-a dovedit că exact astfel de lucruri mici pot schimba radical, dacă nu situaţia creditării, cel puţin transformarea hărmălăii generale în discuţii la obiect privind situaţia creditelor. În final, discuţiile raţionale, de pe poziţii de negociere echilibrate, duc la găsirea de soluţii şi compromisuri.