Angela Merkel știe că semestrul următor va reprezenta un punct de cotitură fundamental, nu numai pentru cariera sa politică, ci și pentru strategia europeană. Germania urmează să preia președinția rotativă a Uniunii.
Pentru cancelarul german a sosit momentul să-și consolideze lidershipul pe continent, încercând să pună în aplicare planul de a prelua conducerea politică a Europei, într-un moment în care întregul continent pare să fi rămas fără personalități capabile să o înlocuiască, cu excepția lui Emmanuel Macron, care, acordă atenţie în primul rând lidershipului de pe frontul diplomatic și militar și care constată că trebuie să administreze o țară destul de dezechilibrată.
Germania, cel puțin până acum, pare a fi singurul stat din UE care își poate menține conducerea. Și Merkel, chiar și după această criză post-coronavirus, rămâne un lider politic incontestabil.
De aici şi întrebarea: ce ne așteaptă ca europeni cu o președinție germană? Răspuns: nimic complet diferit de ceea ce trăim deja. Din simplul motiv că, dacă Angela Merkel va avea formal rolul de președinte al Uniunii abia din iulie, la fel de adevărat este că, în esență, Germania conduce deja Europa mai mult decât UE. Rețeaua de interese de pe întreg continentul, rețeaua densă de birocrați incluși în ramificaţiile Bruxelles-ului, conducerea Comisiei și puterea economică sunt elementele care au arătat clar în ultimii ani că Berlinul (cu Frankfurt) este adevărata capitală a Uniunii. Cu siguranță nu Bruxelles-ul, care încearcă timid să răspundă la diktatele germanice (cu rezultate slabe), scrie editorialistul de la „Il Giornale„.
Problema mai constă şi în faptul că semestrul european condus de Germania coincide cu o criză mondială care se instaurează într-unul dintre cele mai tensionate momente ale relațiilor dintre China, Rusia și Statele Unite. Iar Germania va ghida Europa în această escaladare tulburătoare cu implicații încă neclare. Cu probleme destul de mari, dacă Berlinul va vorbi cu Washingtonul, Beijingul și Moscova în numele tuturor, pentru că este clar că în acest caz vor prevala interesele germane.
Ska Keller, liderul Verzilor Germani, l-a întrebat pe cancelarul german ce crede că va face în această perioadă în care aproape că va sta pe tronul Europei. După cum raportează Huffington Post, în cadrul reuniunii cu președinții grupurilor parlamentare ale Parlamentului European, lidera ecologistă i-a adresat propriului cancelar o întrebare clară despre cum intenționează să gestioneze politica externă a UE. Iar din răspunsurile lui Frau Merkel a reieşit ceva destul de interesant: pentru viitorul președinte al UE, cele trei superputeri sunt la același nivel. Parteneri, potențiali concurenți și, mai ales, nu trebuie să fie neapărat ancorate la schemele vechi. Începând cu Statele Unite.
Problema relațiilor transatlantice este resimțită mult de Merkel, în special cu președinția lui Donald Trump. Șeful Casei Albe nu a negat niciodată o abordare decisiv mai aspră faţă de Germania, considerată ca fiind prea deschisă Rusiei, care nu dorește să plătească pentru protecția NATO și, mai ales, un concurent neloial în comerțul cu America. Iar Trump, aflat în criză internă și cu alegerile la poartă, nu pare dispus să-și uite rivalul de la Berlin. Joi, Merkel, vorbind despre SUA, nu demonstra semne de relaxare.
Cancelarul a vorbit despre echidistanță în relațiile UE cu Statele Unite, China și Rusia, în ciuda apartenenței la NATO și la blocul occidental, iar referindu-se la Trump, a spus că se așteaptă la relații „turbulente”, având în vedere alegerile prezidențiale. Între timp, ambasadorul SUA în Germania, Richard Grenell, care este pe cale să se întoarcă în America, a acordat un interviu ziarului Handelsblatt, în care a declarat expres că Berlinul „trebuie să înceteze hrănirea fiarei” și că „nu plătește suficient pentru NATO”. „Fiara” ar fi Rusia, cu care Germania intenţionează să construiască un alt Nord Stream 2.
Avertismente care nu ar trebui subestimate, dacă adăugăm și faptul că viitorul conducător european riscă să schimbe centrul de greutate al UE, mutându-l spre confruntarea cu Statele Unite, într-o perioadă de extremă fluiditate a alianțelor. Pentru a finanța Fondul de Recuperare (marca germană) se ia în considerare instaurarea unei taxe pentru giganții web (SUA). Merkel a reiterat necesitatea unui parteneriat strategic cu China, cu care Trump s-a angajat într-o provocare globală. Cu Rusia contractează cel mai important gazoduct european din punctul de vedere al capacităţii și al valorii strategice. Iar politica comercială germană este cea care a declanșat vortexul taxelor americane aplicate tuturor europenilor.
De fapt, Germania riscă să aducă întreaga Europă într-o ciocnire geopolitică cu implicații extrem de importante și în care statele individuale ar putea avea interese divergente: începând chiar cu Italia. Mai ales în cazul în care criza post-Covid accelerează parcursuri deja începute spre o politică economică și strategică ce indică schimbări de paradigmă în care Asia (și în special China) va deveni adevăratul pol magnetic al relațiilor dintre Europa și restul lumii.
Între timp, unele etape ale acestui semestru european par deosebit de importante. Germania va conduce UE, în timp ce summit-ul UE-China de la Leipzig se va desfășura în septembrie (coronavirus permiţând) și summit-ul UE-Africa, un continent fundamental atât în logica europeană și germană, cât și în relațiile cu Beijingul. Și nu trebuie să uităm că reuniunea de la Berlin privind Libia, a certificat rolul tot mai activ al Germaniei pe continentul african. În ceea ce privește Rusia, însă, semestrul german ar putea coincide cu montarea finală a conductelor Nord Stream 2, desigur, dacă sancțiunile americane vor permite acest lucru. Pentru Merkel ar putea fi un semestru triumfător: dar va fi oare la fel şi pentru țările europene?