În 1990, pe porţile uzinei Republica intrau, zilnic, 10.000 de oameni în trei schimburi. „Când unii veneau şi alţii plecau, toată platforma asta pe care o vedeţi aici devenea neîncăpătoare. Unii mergeau cu metroul, alţii cu tramvaiul, alţii se înghesuiau în autobuze… Sute de oameni din fiecare schimb luau trenul, că stăteau în satele dinspre Olteniţa“, îşi aminteşte Ştefan Boboc, unul dintre foştii angajaţi ai uzinei.
Azi, Republica este în faliment de mai bine de opt ani, după o privatizare ratată în 2003.
„Am reuşit să recuperăm toate activele care fuseseră înstrăinate pentru 600.000 de dolari şi să obţinem, prin vinderea unor utilaje şi a unor mici loturi de teren, 14,6 milioane de euro“, explică Teodor Nicolae de la RVA Insolvency, care se ocupă de lichidarea companiei. Acum, ar mai fi de vândut aproximativ 90% din active, respectiv nouă loturi de teren şi clădiri cu o suprafaţă de peste 250.000 de metri pătraţi.
„Conform evaluării de acum patru ani, acestea ar valora cam 30 de milioane de euro. Dar şi dacă am scoate doar 20 de milioane de euro, tot ar însemna că s-ar acoperi 100% din debitele către stat, ceea ce ar reprezenta o evidentă performanţă“, sune Nicolae.

Soarta Republica SA a fost împărtăşită de o bună parte din fabricile comuniste din Capitală. Cu tehnologii învechite, concurenţi mai puternici şi fără bani de modernizare, cele mai multe au tras, treptat, obloanele. Drept consecinţă, numărul lucrătorilor în industrie a scăzut puternic în Bucureşti şi Ilfov, de la aproape jumătate de milion în 1990 la circa 150.000 astăzi. De altfel, nici în afara Capitalei lucrurile nu stau prea diferit. În 1990, lucrau în industrie în întreaga ţară patru milioane de persoane. În 2012, numărul lor a scăzut la 1,27 milioane. Reducerea drastică a personalului a avut loc şi ca urmare a restructurărilor, personalul întreprinderilor comuniste fiind mult supradimensionat, dar şi din cauza închiderii a numeroase fabrici. Au dispărut cu totul sau şi-au redus foarte mult producţia nume precum Tractorul ori Roman Braşov, Fortus Iaşi, Arpechim Piteşti ori Doljchim Craiova.
Oltchim, atât de mediatizat în această perioadă, unde tentativa de privatizare tocmai a eşuat lamentabil, are mari şanse să se alăture, în scurt timp, fostelor glorii ale industriei ceau­şiste, trase pe dreapta de un melanj de incompetenţă, nepăsare, corupţie şi inadecvare la economia modernă.

Ultimii mohicani
Nu trebuie să înţelegem, însă, că tranziţia a scos pe tuşă toate numele mari ale economiei comuniste. Înființată în 1963, Întreprinderea de Mașini Grele București (IMGB) este divizată în 1992 în cinci companii diferite, sub marca IMGB rămânând divizia metalurgică și cea mecanică. În 1998, firma este vândută, într-o tranzacție controversată, norvegienilor de la Kvaerner, de la care o preiau, în 2006, sud-coreenii de la Doosan. În 1999, IMGB SA avea 1.840 de angajați și o cifră de afaceri de circa 6,5 milioane de euro. În 12 ani, numărul salariaților a scăzut cu 62%, până la 700. În schimb, cifra de afaceri înregistrată anul trecut a fost de 15 ori mai mare – 96 de milioane de euro.
Nu la fel de bine o duc vecinii de la Vulcan. Cumpărată în 2002 de la stat de către Grup Energetic Tender (GET), firma din sudul orașului avea pe atunci o cifră de afaceri de 16,6 milioane de euro, pierderi de patru milioane de euro și peste 2.000 de angajați. Anul trecut, Vulcan SA a raportat o cifră de afaceri ceva mai mare (22 de milioane de euro), dar și pierderi pe măsură – șapte milioane de euro. Personalul s-a înjumătățit în zece ani, ajungând la 1.000 de salariați.
Totuși, în martie 2012, firma a semnat un contract de 54 de milioane de dolari, care se va întinde pe cinci ani și al cărui beneficiar va fi Kuweit Oil Company.
Asta după ce cu puțin timp înainte mai fuseseră încheiate câteva acorduri de mai mică valoare. Noii clienți vor face, cel mai probabil, ca Vulcan să raporteze, pentru 2012, rezultate financiare ceva mai bune. Cu o lună înainte, în februarie, 77.000 de metri pătrați de teren care aparținuseră companiei, situați în zona 13 Septembrie-Rahova, au fost cumpărați de canadienii de la Benevo Capital pentru o sumă estimată de 40 de milioane de euro. Investitorii doresc să construiască un parc de retail cu o suprafață totală de 35.000 de metri pătrați în locul fostelor clădiri industriale.
La marginea cartierului Titan, fabrica de vopsele și lacuri Policolor reprezintă, la rândul ei, un relativ succes pentru industria moștenită de la comuniști.
Privatizată în 1997, când acționari majoritari au devenit Romanian American Enterprise Fund (RAEF) și Fondul Român de Investiții, ea a cumpărat, în 1998, pachetul majoritar de acțiuni al celui mai mare producător de lacuri și vopsele din Bulgaria, Orgachim. În 1999, compania avea aproape 1.300 de angajați și atingea o cifră de afaceri de 24 de milioane de euro. După numeroase schimbări, au rămas să lucreze la Policolor sub 200 de persoane. Cu toate acestea, în 2011 s-a înregistrat o cifră de afaceri de peste 29 de milioane de euro. Pe linia de plutire a rămas şi Faur. Cumpărată în 2004 de fraţii Cristescu, uzina din estul Bucureştiului a ajuns azi să aibă de 11 ori mai puţini angajaţi decât în 1999 (380 faţă de 4.250), însă produce de câteva milioane de euro pe an şi, în 2011, a fost pe profit.
Fabrici emigrante
Însă uzinele comuniste din Capitală care au rămas pe poziții se pot număra pe degete. Cele mai multe au dispărut efectiv în ultimul deceniu, locul lor fiind luat, de la caz la caz, de malluri, blocuri de locuințe, clădiri de birouri sau, după ce criza a ucis în fașă numeroase proiecte imobiliare, de maidane invadate de buruieni și câini de pripas.
Unele firme au profitat de valoarea ridicată a terenurilor pe care le ocupau și s-au relocat. Timpuri Noi, de pildă, după ce a trecut cu succes peste încercarea fostului director de a o declara insolventă pentru o controversată datorie de 80.000 de euro, s-a mutat din buricul Bucureștiului la Jilava. Asta după ce acționarii (asociația salariaților controlează cam trei sferturi din companie) au încasat, în 2010, aproape 35 de milioane de euro de la o firmă din grupul Ikea pentru 51.000 de metri pătrați situați la circa un kilometru de Piața Unirii.
(Trebuie spus că, în 2007, fabrica a refuzat o ofertă de 100 de milioane de euro pentru această proprietate.) Banii au fost utilizați pentru plata datoriilor de circa 20 de milioane de euro și pentru procesul de relocare, care a fost estimat la 10 milioane de euro. Mutarea pare să-i fi priit fostei fabrici bucureștene, ea terminând 2011 pe plus.
Tot relocarea a fost aleasă și de Laromet SA. După ce, în 1998, jumătate din acțiunile societății din cartierul Bucureștii Noi au fost vândute de stat pentru circa cinci milioane de dolari către o firmă elvețiană, în 2007, o bună parte din terenul pe care se afla fabrica (mai exact, 15,5 hectare) a fost vândută de noul proprietar pentru nu mai puțin de 77,5 milioane de euro, în ceea ce a fost descrisă, pe atunci, drept cea mai mare tranzacție cu terenuri din România. Cumpărătorul este celebrul investitor imobiliar Africa Israel In­vestments (AFI), care dorește să ridice în locul fostelor spații industriale un complex rezidențial cu mii de apartamente, dar și un centru comercial de mari dimensiuni. Iar dacă Timpuri Noi și-a mutat producția la doar câțiva kilometri de București, Laromet a decis să părăsească definitiv Capitala și și-a instalat noua uzină în Brașov. Se pare că mediul de afaceri de la poalele Tâmpei îi este favorabil, căci firma a terminat 2011 cu o cifră de afaceri de cinci milioane de euro și un profit net de circa 2,5 milioane de euro.
Tot plecarea definitivă din București a ales-o și uzina Electroaparataj, care s-a mutat din cartierul Pantelimon într-o zonă industrială Târgoviște, după ce sediul său a fost cumpărat, în 2008, pentru 60 de milioane de euro, de un dezvoltator imobiliar ce intenționează să construiască pe el un mall. În 1999, la doi ani de la privatizare, Electroaparataj avea aproape 3.000 de angajați și o cifră de afaceri de peste 16 milioane de euro. După restructurări succesive, compania a ajuns, în 2011, la numai 230 de salariați, dar și la o cifră de afaceri de patru ori mai mică.
În 2008, Uzina de Mașini Electrice București (UMEB) s-a mutat, la rândul său, într-un sediu nou, însă destul de aproape de fostul amplasament, mișcare ce i-a costat pe proprietari (fondul de investiții NCH) 11,5 milioane de euro. Cum vechea uzină a fost vândută, pentru aproape 80 de milioane de euro, israelienilor de la AFI, care au ridicat în locul ei mallul AFI Palace Cotroceni, relocarea pare să fi fost extrem de profitabilă.

Şterse de pe hartă
Nu la fel de blândă a fost soarta cu unități precum fabrica de lapte Miorița, care a dat faliment și apoi a fost demolată pentru a face loc hipermarketului Cora Militari, ori cu fabrica de pâine Titan, care a dispărut sub lamele buldozerelor în urmă cu circa șase ani, în locul ei începând să se ridice un complex rezidențial. Întreprinderea Granitul din Pantelimon a fost înlocuită, de mai mulți ani, de un parc comercial, iar în locul fostei fabrici de săpun Stela s-a ridicat hipermarketul Kaufland din Colentina. O bună parte din Semănătoarea există şi azi, dar fosta uzină de combine se transformă treptat într-un business park modern.
Asta în timp ce uzina Pumac de pe bulevardul Iuliu Maniu ori Tricodava, Electrotehnica și Frigocom din Drumul Taberei (ultimele trei cumpărate în 2006-2007 pentru circa 100 de milioane de euro de spaniolii de la Gran Via) au rămas la stadiul de teren viran, întrucât proiectele imobiliare care le vizau nu s-au mai concretizat. Fosta platformă Tricodava (mai exact, 2,7 hectare de teren rămase după demolare) a constituit, acum aproape un an, obiectul unei tranzacții (evaluate la peste zece milioane de euro) și a intrat în posesia francezilor de la Auchan. În aceeași perioadă, ei cumpăraseră și terenul fostei întreprinderi comuniste Grantmetal (1,5 hectare).
Dar poate cea mai spectaculoasă transformare a suferit-o platforma industrială Pipera. Aproape niciuna din întreprinderile construite aici înainte de 1989 (majoritatea activau în domeniul înaltei tehnologii, chiar dacă de cele mai multe ori acesta era în România cu ani buni în urma concurenţilor americani, vest-europeni ori japonezi) nu mai există nici măcar fizic. Multe au fost demolate, în locul lor înălţându-se zeci de blocuri de birouri din oţel şi sticlă. Altele au fost renovate şi, la rândul lor, transformate în office spaces. „Pentru cineva care a lucrat aici în anii ’80 sau ’90, schimbarea este şocantă. Şi nu doar din punct de vedere arhitectonic“, spune Marian Tudor, angajat, înainte de 1989, ca inginer la o fabrică din zonă. Cu adevărat impresionant, crede el, este că vechile Electronica, IEMI, FEPER, ROCIN sau Elarom au fost înlocuite de nume precum HP, Raiffeisen, Kraft, JTI, Nestle sau Orange. Practic, o replică la nivel micro a metamorfozelor care au avut loc în economia românească în ultimele două decenii.
„Dispariţia fabricilor din Capitală era un fenomen firesc şi inevitabil, care a fost accelerat de boomul imobiliar din 2005-2008“, crede Doru Lionăchescu, preşedinte al Capital Partners.
„Acesta este modelul de dezvoltare euro-atlantic, fără capacităţi productive în metropole. Motivele sunt evidente: uzinele poluează, creează aglomeraţie, ocupă spaţii scumpe, au nevoie de căi de acces. Prezenţa lor în marile oraşe din România este rezultatul unei altfel de abordări, desuete“, explică el. În opinia lui Lionăchescu, problema nu este că fabricile dispar din Bucureşti, ci că unele dintre ele nu sunt transformate în spaţiu verde. Şi, din păcate, probabil că va mai curge multă apă pe Dâmboviţa până să avem un primar care să aibă în program convertirea în parcuri a foştilor mamuţi industriali comunişti.

Dispariţia fabricilor din Capitală e un fenomen inevitabil, care a fost accelerat de boomul imobiliar.
Doru Lionăchescu, preşedinte, Capital Partners

2.500 de euro pe metrul pătrat a fost preţul maxim oferit pentru terenurile fostelor fabrici comuniste din Bucureşti în 2007-2008