Generalul Ion Antonescu a fost obligat să caute armament în cantități din ce în ce mai mari și producția internă era absolut nemulțumitoare. Aducerea din import era singura soluție viabilă și numai statele Axei puteau să ofere tehnică modernă în schimbul petrolului din regiunea Prahova. Istoricii contemporani scriu cu încredere că Berlinul n-a vrut să doteze diviziile românești pentru a nu strica echilibrul de forțe cu Ungaria. Marele aliat își bătea joc de colaboratorul din Carpați.

Era și normal să nu te aștepți la ceva bun de la Adolf Hitler. Repetarea acestor teze trebuie să ridice imediat niște semne de întrebare. Nu cumva cercetătorii români merg în continuare pe niște șabloane? Culmea este că au fost publicate unele date despre livrările de tehnică de luptă și se poate constata și de către un nespecialist că au fost schimbări radicale. Armata română avea în dotare la începutul anului 1942 240 de mitraliere pregătite pentru tirul antiaerian. Aliatul german a expediat până la 15 august alte 247 pentru lupta împotriva aviației ce zbura la joasă altitudine, un adevărat coșmar pentru infanteria surprinsă în câmp deschis. Cum astăzi sunt la modă procentele, s-a înregistrat o creștere cu 102,9%. Aruncătorul de mine de calibrul 60 mm era ucigător în luptele de infanterie și au sosit 1.500 de exemplare, creșterea fiind de 73,71%. Mai puternic era aruncătorul de mine de calibrul 81,4 mm și au sosit 360 de unități, 44,33% în raport cu începutul anului. Tunurile antitanc de calibrul 47 mm au crescut cu aproape 27% și să nu se uite că erau la mare modă și piesele sovietice de calibrul 45 mm, adică aliatul german nu trimitea ceva în bătaie de joc.

Numai din aceste câteva exemple se observă că armata cunoștea un proces de transformare de la o zi la alta. Autorii cărților, cei ce au spațiu tipografic din belșug, se plictisesc să prezinte toate expedierile din Reich sau din Italia și trec totul sub un sec etc. Istoria României încă n-a fost scrisă și arhivele trebuie cercetate și documentele noi sau cele publicate trebuie să fie reinterpretate. 

Sunt prea multe teze lansate și cultivate în perioada comunistă și se impune ca acestea să fie eliminate definitiv prin aruncarea la coșul de gunoi al Istoriei. Germania a trimis armament într-o perioadă în care propriile trupe foloseau ce capturau pe câmpurile de luptă, chiar unitățile aflate în primele linii. Diviziile românești erau considerate prea slabe pentru utilizare în sectoarele principale și n-au primit tehnica de luptă motorizată și grea, cea care era insuficientă sau lipsea chiar marilor unități ale Reich-ului, politica de reînarmare pornind prea târziu în raport cu cea a inamicilor. Marea eroare a comandamentului german a constat în faptul că două armate slab dotate pentru un război mondial au fost angajate pe flancurile unei grupări de rupere a frontului și forțele sovietice au fost practic invitate să realizeze o misiune de încercuire.

Industria Germaniei n-a avut suficiente resurse pentru a transforma și diviziile românești în mari unități mobile. Armata aliatului a rămas la nivelul unei forțe capabile să participe la lupte cu forțele militare ale unor state comparabile prin dimensiuni și ca dotare tehnică.