Alberto Matos (60 de ani) este stresat. În biroul modest al organizaţiei „Solidariedade Imigrante” (Solim) se învălmăşesc africani şi indieni. „Trimiteţi omul aici! Să văd ce pot să fac pentru el…” Matos discută la telefon. Apoi izbucneşte: Fiscul nu vrea să-i acorde număr de înregistrare fiscală unui african din cauză că acesta nu are un loc de muncă. Însă un loc de muncă legal nu poate obţine decât dacă face dovada unui număr fiscal. Şi numai în baza unui loc de muncă legal poate beneficia de drept de şedere pe teritoriul Portugaliei. „Este un cerc vicios de pe urma căruia au de profitat numai traficanţii care îi aduc aici, ilegal.”, conform Deutsche Welle.
Uşor de zis, greu de făcut. În micul oraş Beja, din sudul Portugaliei, sosesc din ce în ce mai mulţi migranţi – mai nou în special din Africa. „Avem destui asiatici din India, Thailanda, Pakistan sau Nepal”, explică Matos. Acum vin mai ales africani. „Lucrează aproape exclusiv în agricultură”, adaugă Alberto Matos. În condiţii inumane şi, în cele mai multe cazuri, sub salariul minim pe economie de 580 de euro/ lună. Pentru extrem de puţini bani, aceşti lucrători sunt folosiţi pe plantaţiile de măslini, căpşuni sau în livezile de portocale. Către sfârşitul verii, mâna de lucru ieftină se mută la recoltat de pepeni sau struguri pentru vin. Din puţinii bani pentru care trudesc, firmele de intermediere a forţei de muncă, care se ocupă oficial de ei, le mai reţin din salariu şi o sumă pentru cazare, masă şi călătorie. În lunile cu activitate mai slabă nu mai rămân cu niciun ban în portofel.
Agricultura are nevoie de forţă de muncă
În regiunea preponderent agrară Alentejo, din sudul ţării, nimic nu mai merge fără prezenţa străinilor aflaţi la muncă ilegal. Pe de o parte, portughezii nu mai sunt dispuşi să presteze muncile grele şi prost plătite de pe plantaţii. Pe de alta, noile afaceri apar în regiune ca ciupercile după ploaie. În jurul barajului Algueva, mulţi spanioli potenţi finaciar şi-au deschis plantaţii de măslini. Mai toţi muncitorii lor sunt imigranţi ilegali. „În zona Beja vorbim despre cel puţin 10.000 de oameni” afirmă Alberto Matos. În toată regiunea sunt mult mai mulţi; majoritatea africani.
Unul dintre aceştia este Sherif Djo (35 de ani). Originar din Senegal acesta a intrat în UE cu o viză turistică pentru Franţa. Timp de doi ani a muncit ilegal în Spania. În prezent trăieşte, într-un sat din zona Beja, împreună cu fratele său şi opt prieteni. Împart un vechi container de locuit. Soţia şi cei doi copii ai cuplului Djo au rămas în Senegal.
Din cei 500 de euro pe care îi câştigă dacă munceşte o lună întreagă, 75 de euro înseamnă chiria. Bucătăria este la comun şi extrem de prost dotată. Toaletele sunt murdare, iar pe un câmp din apropiere au la dispoziţie o conductă de apă. Locuitorii containerului au acoperit ferestrele mici cu cartoane, ca să-i protejeze de frig. „Am venit pentru a-i oferi familiei mele un trai mai bun”, mărturiseşte cu tristeţe Sherif Djo. Măcar angajatorul său a fost serios şi l-a înregistrat oficial. Bărbatul îşi plăteşte contribuţiile la stat şi, astfel, poate spera că va primi drept de şedere în Portugalia.
Legalizarea – un proces mult prea lung
Însă procedura ar putea dura mult – 6 luni până la un an. În ciuda unei noi legi menite să uşureze procesul de intrare în legalitate a acestor muncitori, autoritatea portugheză pentru relaţia cu străinii nu se grăbeşte cu eliberarea documentelor, se plânge Alberto Matos de la organizaţia Solim. În timpul petrecut cu aşteptarea aprobărilor, traficanţii îi exploatează fără milă. „Astfel statul lucrează mână-n mână cu bandele de infractori”, mai spune Matos.
Portugalia, devenită între timp o ţară de imigraţie, face faţă cu greu noului său statut. Şi are nevoie de mână de lucru ieftină pentru a putea îngriji culturile şi strânge recoltele pe care să le exporte, cât mai ieftin posibil, în ţări ca Germania. Numai aşa poate deveni mai competitivă. Ca atare, în chestiunea imigranţilor ilegali, autorităţile portugheze mai închid câte un ochi.
În opinia reprezentanţilor ONG-urilor, ca Alberto Matos, „Firmele de intermediere obţin câştiguri mari mai ales în condiţiile în care, pentru aceşti oameni, nu achită niciun impozit sau contribuţie la asigurările sociale.”
Visând la o viaţă mai bună
Lui Foday Fathi (32 de ani), bărbatul căruia Fiscul nu vrea să-i dea un număr de inregistrare, nu-i pasă. „Vreau numai să muncesc şi să câştig. Nu contează ce lucrez”, spune el. Fathi are în urma sa o lungă şi periculoasă odisee: a pornit din Gambia spre Libia. Cu o ambarcaţiune a ajuns în Italia, apoi a călătorit în Portugalia. Mulţi africani ar vrea să ajungă în Portugalia, povesteşte el. Au auzit că acolo munca se plăteşte bine.
Ajuns la capătul puterilor şi, totuşi, plin de speranţă, Fathi cere ajutor organizaţiei Solim. Alberto Matos îl va ajuta să obţină numărul de înregistrare fiscală. Abia după aceea va putea solicita drept de şedere. Cu puţin noroc ar putea reuşi până la finele acestui an. Până atunci, însă, el şi mulţi alţi imigranţi ilegali vor culege măsline sau căpşuni pe nişte salarii de nimic. Visul unui trai mai bun în frumoasa Portugalie se lasă greu împlinit.
