Din punct de vedere administrativ, Dacia avea trei feluri de aşezăminte: coloniile – formate numai din cetaţeni care aveau toate drepturile,  municipiile – aşezăminte cu mai puţine drepturi în comparaţie cu coloniile deoarece erau considerate cetăţi străine care totuşi, aveau anumite drepturi în schimbul serviciilor prestate;și satele, care erau locuite de populaţia autohtonă. 

Funcţionarul cu cel mai înalt grad în Dacia se numea pro-consule Trium Daciarum. El era ajutat în administrarea provinciei de 3 procuratores, câte unul de fiecare subîmpărţire. Aceşti "procuratores" aveau îndatorirea de strânge dările şi de a repartiza cheltuielile. Ei erau erau ajutaţi de un corp întreg de funcţionari fiscali. Dările percepute de la locuitorii din Dacia erau la fel ca cele percepute de pe tot cuprinsul Imperiului Roman şi erau de două feluri , directe sau indirecte.

Impozitele directe erau: tributum soli, adică darea funciară asupra proprietăţilor imobiliare și tributum capitis, care era darea pe cap de locuitor şi era platită numai de cei care nu plăteau darea funciară;

Impozitele indirecte erau: darea numită vicisima heraditatum, care era a 20-a parte din moştenire adică 5%; darea de sclavi numită vicesima liberatum; taxele vamale numite potaria.

În epoca năvălilor barbare( începând cu anul 270, data eliberării Daciei de către romani până la începutul secolului al XIV – când s-au întemeiat Principatele), singurele dări erau dijmele şi muncile. 

De la întemeierea principatelor până la Regulamentul organic

Administrarea fiscală a Principatelor era făcută de un întreg aparat fiscal începând cu Domnul, care scotea şi ridica toate dările(singurul său rol), continuând cu marele vistiernic(funcţia corespunzătoare ministrului de finanţe de azi) până la ceilalţi funcţionari din oraşe şi sate care se ocupau cu încasarea în mod efectiv a dărilor. Toţi aceştia formau aparatul fiscal. 

Primele dări din Principatele noastre au fost în natură astfel printre funcţionarii însărcinaţi cu strângerea lor se numarau: galetarii(strângeau produse agricole), fânarii (strangeau fânul) sau găblarii (strângeau dijma pe produsele pomilor).

În afară de aceste dijme locuitorii mai erau obligaţi să presteze şi alte munci. Numărul funcţionarilor care se ocupau de acest lucru (clăcarii şi potcovarii) era unul semnificativ. Cea mai importantă categorie de funcţionari era cea a birarilor sau ashuharilor. Birarii  erau funcţionarii însărcinaţi cu strângerea dărilor în bani.

Între 1711 – 1821 (Epoca domnitorilor fanarioți ) unul din domnii care s-au ocupat de organizarea Principatelor a fost Constantin Mavrocordat. 
 

Din punct de vedere financiar putem enumera următoarele reforme: 
1. A introdus principiul generalităţii la impozit care însemna că toţi locuitorii ţării erau obligaţi la plata birului în sistemul cislei; 
2. A desfiinţat următoarele dări: porâtul, văcăritul, cumita pe vite; 
3. A dat fiecărui boier deţinător de demnităţi în stat o leafă în raport cu munca sa, iar celorlalţi o leafă în raport cu venitul lor; 
4. A micşorat numărul dregătorilor; 
5. A unit venitul cămării cu venitul tezaurului public alcătuind o singură casă de unde se făceau plăţile;
6. A înfiinţat casa răsurilor care se alimenta cu căte 4 parale la leu din veniturile tezaurului; 
7. A fixat birul fiecărui ţăran la 10 lei pe an plătibil în 4 sferturi pe an; 

Epoca domnilor pământeni
Această epocă se caracterizează din punct de vedere al finanţelor cu cea fanariotă. Organizarea fiscală a Principatelor rămâne la fel cum hotărâse Mavrocordat. 

Epoca Regulamentului organic
În anul 1828 Principatele Române sunt ocupate de către ruşi în urma războiului ruso-turc care s-a încheiat cu pacea de la Adrianopol din seprembrie 1829. În urma păcii s-a hotărât ca Principatele să rămână sub administraţie rusească şi suzeranitate turcă. 
Este un prim pas spre emanciparea economică a Principatelor.

De asemenea tot acum se naşte şi o nouă clasă socială, cea a arendaşilor de moşii. 
În concluzie, Regulamentul Organic a fost un eşec total din cauza boierilor din ambele Principate, care nu au vrut să le acorde ţăranilor drepturile cuvenite. 

Epoca reformelor sub Domnitorul Cuza – Vodă
Sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza se produce un eveniment foarte important prin interzicerea arendei veniturilor din dările indirecte. După unificarea administrativă şi fiscală a Principatelor din anul 1862 s-au făcut următoarele reforme:

Legea pentru unificarea contribuţiei de poduri şi şosele din 31 Martie 1862; 
Legea contribuţiei funciare din 31 Martie 1862; 
Legea petentelor din 26 ianuarie 1863 (această lege este practic prima lege prin care cei nemulţumiţi de calcularea impozitelor se puteau adresa în scris statului); 
Legea pentru unificarea contribuţiilor personale din 8 Ianuarie 1863. 
De remarcat că în data de 8 Octombrie 1863, Ministerul de Finanţe prin ministrul C.C.Iliescu, transmite o circulară cu toate aceste legi numită "Condica Contribuţiunilor Directe". 
Tot în perioada lui C.C.Iliescu se înfiinţeză în anul 1864 "Corpul Controlorilor Fiscali" organizat pe grade şi atribuţii astfel: controlori generali, controlori de districte, controlori de oraşe şi subcontrolori. 

18 ani de istorie financiară (1870-1887)

Despre această perioadă putem spune ca este una a extremelor. La conducerea finanţelor româneşti s-au perindat două partide: Partidul Conservator şi Partidul Naţional Liberal. În intervalul mai sus amintit, aproape 12 ani la cârma finanţelor au fost miniştri de finanţe ai PNL care s-au evidenţiat printr-o creştere vizibilă a economiei româneşti. Bugetul statului la finele anului 1887 însuma de trei ori cifra bugetului la finele anului 1869. În această perioadă Principatele Unite au reuşit să recupereze decalajul existent comparativ cu statele dezvoltate ale Europei.

După această perioadă de creştere au urmat anii 1870-1875 când România a trecut printr-un adevărat dezastru financiar. Din punct de vedere al exerciţiului bugetar, anul 1870 a fost considerat un an de tranziţie, încheindu-se dezastruos. Se ajunsese până acolo încât nemaifăcând faţă cheltuielilor bugetare Ministerul de Finanţe era obligat să emită bonuri de tezaur cu dobânzi între 15-15%. În ciuda acestui fapt se năşteau disensiuni sociale deoarece pensionarii şi funcţionarii publici nu îşi primeau pensiile şi lefurile la timp. 

La 11 Martie 1871 la conducerea ţării vine un guvern format numai din conservatori, cu P.Mavrogheni la cârma Ministerului de Finanţe. Acest ministru a luat ca primă măsură acoperirea deficitului bugetar care se ridica la 10 milioane, cum se prevedea că va fi la 30 Septembrie 1871. 

Pentru a acoperii deficitul bugetar, P.Mavrogheni a contractat un împrumut cu ipotecă "în primul rang al moşiilor statului". Acesta a fost faimosul împrumut domenial de 78 de milioane de lei care poartă titlu oficial de "legea pentru stingerea datoriei flotante din 19 Iunie 1871" şi care ipoteca în primul rang 400 de moşii ale statului consemnate într-o listă anexată la lege şi reprezentând atunci o arendă totală de peste 6 milioane de lei. 

Recurgând la subterfugii prin "înfiinţarea de impozite şi prin introducerea unui alt sistem de percepţiune al dărilor directe" a reuşit să crească veniturile la bugetul statului. Astfel veniturile la bugetul statului se măriseră.

Toate acestea însă, nu au fost de ajuns pentru a echilibra bugetul ţării. Ca o ultimă încercare de redresare la 17 aprilie 1874 când s-a votat bugetul anului 1875 P.Mavrogheni propune o modificare a taxei pe băuturile spirtoase, în sensul plătirii unei taxe de 6 bani la gradul de tărie (Wagner), dar fără rezultat. 

La 7 ianuarie 1875 – după aproape 4 ani de conducere a Ministerului de Finanţe, P.Mavrogheni a cedat locul lui G.Gr.Cantacuzino. Prima măsură luată de noul ministru a fost să vină în faţa Legislativului cu un buget rectificat pe anul 1875. 

Având în vedere că nici acest buget nu satisfăcea nevoile curente ale ţării, ministrul a propus Parlamentului spre aprobare contractarea unui credit "de 44 de milioane în rentă perpetuă de 5%11". Nereuşind să facă faţă greutăţilor prin care trecea ţara, la 30 ianuarie 1876 G.Gr.Cantacuzino este înlocuit de I.Strat. Această perioada se încheie avându-l în funcţia  mininstrului de finanţe pe I.C.Brătianu. 

Perioada 1897-1938

Între anii 1897-1918 miniştrii de finanţe au fost, Gheorghe Cantacuzino-Râfoveanu, ad-interim Vasile Lascăr, g-ral George Manu, Take Ionescu, Alexandru Marghiloman, Fotin Enescu, M. Săulescu, Oscar Chiriacescu, Petre P.Capr, George D.Pallade, Dimitrie A.Sturdza, Emil Costinescu, Theodor Rosetti, Mihail G.Cantacuzino, care au continuat administrarea finanţelor României conform legilor date până la 1897. 

De menţionat că în această perioadă România a fost angrenată în primul război mondial (1914-1918).  Începând cu anul 1923 şi până în anul 1938 portofoliul finanţelor a fost ocupat de o serie de personalităţi cum ar fi: Al. Lapedatu , Mihail Manolescu, Barbu Ştirbey, ad-interim Mihai Popovici, Vintilă I.C.Brătianu, Mihai Popovici, Iuliu Maniu ad-interim (15-26 oct.1929), Virgil Madgearu ad-interim (26 oct.-14 nov.1929) şi titular (14 nov.1929-7 iun.1930), I.Răducanu, Constantin Argetoianu, G.G. Mironescu, Constantin I.C. (Dinu) Brătianu, Victor Slăvescu, Victor Antonescu, Mircea Cancicov, care, şi-au adus pe deplin contribuţia în administrarea finanţelor statului Român.

Între anii 1939-1945, la conducerea Ministerului Finanţelor s-au aflat Mitiţă Constantinesu, ad-interim Gheorghe N. Leon, g-ral Gheorghe Potopeanu, Constantin Sănătescu, George Cretzianu, g-ral Nicolae N. Stoenescu, Alexandru Neagu, Gheron Netta, Mihail Romniceanu, care au administrat România din punct de vedere fiscal conform ordinii instituite după reforma din 1923. 

Perioada comunistă până la revoluția din 1989

În acestă perioadă la conducerea Ministerului Finanţelor s-au perindat mai multe personalităţi din care amintim pe: Dumitru Alimănişteanu, Mircea Duma, Alexandru Alexandrini şi Vasile Luca. Perioada comunistă din punct de vedere fiscal se caracterizază prin reorganizarea finanţelor din România în spiritul maxist-leninist. 

Astfel, în anul 1947 Partidul Comunist a făcut o reformă monetară. De asemenea în anul 1948 s-a organizat Casa de Economii şi Consemnaţiuni prin unirea Casei Naţionale de Economii şi Cecuri cu Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, o dată cu realizarea la 1 ianuarie 1949 a reformei monetare. 

Tot în această perioadă o serie de impozite au fost desfiinţate sau înlocuite, (ex: impozitele directe au fost desfiinţate în linii generale). Impozitul pe cifra de afaceri a fost înlocuit cu impozitul pe circulaţia produselor. În toată această perioadă, din punct de vedere fiscal, România a suferit transformări în funcţie de gândirea demnitarilor comunişti Gheorge Gheorghiu Dej şi Nicolae Ceauşescu.