România, țară interesantă pentru rezervele de petrol, a fost târâtă în conflict de dictatorii totalitari din Europa și a fost necesară dotarea trupelor pentru apărarea populației. Autoritățile de la București au făcut eforturi deosebite pentru acumularea de armament de calitate și pentru menținerea rezervelor de muniții în timpul ostilităților.

Există teoria conform căreia oștirea din Carpați nu era dotată pentru un război modern și s-a dat mereu vina pe Germania, aliatul  care nu furniza multă tehnică în schimbul materiilor prime și al alimentelor. Datele publicate incomplet până acum confirmă prezența a 650.000 de puști ZB în evidențele militare, arme ce erau comparabile cu cele din înzestrarea infanteriei germane.

Cadența era prea mică și focul automat conta în luptele intense și de scurtă durată, teoretic infanteria putând să oprească printr-un tir susținut valurile inamice de asalt. Diviziile românești dispuneau de 27.864 de puști-mitraliere și de 9.168 de mitraliere cu aceeași origine cehă și care foloseau muniția de calibrul 7,92 mm ce producea răni grave în corpurile celor atinși.

Chiar dacă mitraliera a fost un coșmar pentru orice luptător din prima linie, artileria avea efecte devastatoare prin proiectilele încărcate cu explozibili puternici. Regimentele românești erau sprijinite de 634 de obuziere de calibrul 100 mm, gură de foc ideală pentru nimicirea inamicului din fortificații de campanie. Bombardamentele cu artilerie grea erau efectuate cu ajutorul a 155 de obuziere de calibrul 150 mm, toate având origine cehoslovacă.

Au fost arme de calitate pentru că statul comunist român le-a păstrat în înzestrare până la prăbușirea din 1989. Aceste guri de foc foloseau o muniție costisitoare și pentru tirul apropiat de primele poziții era nevoie de aruncătoare de mine, trupele române dispunând de 2.035 de calibrul 60 mm și de 812 de calibrul 81,4 mm.

Chiar dacă par mici prin dimensiuni, debitul mare oprea orice ofensivă inamică pe timp de zi, soldații fiind șocați de efectele schijelor asupra trupurilor din carne și oase. Numai sovieticii mânați de politruci nemiloși puteau să încerce asaltul frontal, dar erau respinși cu pierderi grele.

Apărarea putea să fie susținută și de tunurile de însoțire de calibrul 37 mm, acestea fiind în număr de 542. Proiectilele erau mici, dar cadența era ridicată.

Apărarea antiaeriană era asigurată de 190 de tunuri germane Rheinmetall și de 120 de calibrul 75 mm, acestea din urmă fiind periculoase în lupta cu bombardierele medii sovietice.

Infanteria putea să fie sprijinită prin acțiunea unei divizii blindate ce dispunea de 176 de tancuri ușoare de origine cehoslovacă. Alte mașini cuirasate de mici dimensiuni erau distribuite unităților de cavalerie.

Acestea sunt doar câteva exemple despre tehnica de luptă ce exista în dotarea trupelor românești de uscat și arsenalul a fost completat cu noi și noi arme în tot cursul anului 1942. Numai zestrea de mitraliere s-a îmbogățit cu 1.250 de exemplare.

Armata română a fost deosebit de bine dotată pentru nivelul unei țări mici, dar n-a fost pregătită pentru a face față luptelor împotriva unei mari puteri și pe spații vaste. În plus, distanțele imense n-au permis sosirea la timp a trenurilor cu muniții și materiale necesare apărării și s-a produs dezastrul de la Stalingrad.

Partea germană a luat decizii absolut eronate în ceea ce privește aprovizionarea și astfel au fost nimicite două armate române și două germane.

Este greu de imaginat cum a fost posibil să fie elaborat un ordin prin care mijloacele de transport să fie duse departe în spatele frontului și astfel marile unități au primit cantități insuficiente de muniții, carburanți și alimente cu mult înainte de declanșarea ofensivei sovietice.