Printr-o serie de modificări succesive, legiuitorul român s-a decis să adauge nişte nuanţe mai deschise la tabloul mult prea întunecat al obligaţiilor contribuabilului.
Este vorba, mai exact, de posibilitatea de a fi temporar „iertat“ pentru neîndeplinirea obligaţiilor fiscale, în cazul în care sunt întrunite o serie de condiţii.
Codul de procedură are, încă de la începuturile lui, o prevedere care, aparent, asigură o portiţă de scăpare pentru cei care, din diverse motive, întârzie cu depunerea declaraţiilor sau cu plata creanţelor fiscale. Este vorba de art. 68 (după actuala numerotare):
„Termenele pentru depunerea declaraţiilor fiscale şi termenele stabilite în baza legii de un organ fiscal pot fi prelungite în situaţii temeinic justificate, potrivit competenţei stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice.“
De fapt, acele competenţe la care face trimitere textul legii nu au fost niciodată stabilite, ceea ce a făcut ca facilitatea să fie imposibil de aplicat în practică.
În luna august 2006, s-a adăugat art. 682, care dădea noi speranţe contribuabililor aflaţi în situaţii critice. Prin acest nou articol, în forma aprobată la sfârşitul anului prin Legea nr. 505/2006, se introduceau noţiunile de forţă majoră şi caz fortuit ca fiind situaţiile care permiteau suspendarea obligaţiilor fiscale. Conform acestui articol:
„(1) Termenele prevăzute de lege pentru îndeplinirea obligaţiilor fiscale, după caz, nu încep să curgă sau se suspendă în situaţia în care îndeplinirea acestor obligaţii a fost împiedicată de ivirea unui caz de forţă majoră sau a unui caz fortuit.“
„(2) Obligaţiile fiscale se consideră a fi îndeplinite în termen, fără perceperea de majorări de întârziere sau aplicarea de sancţiuni prevăzute de lege, dacă acestea se execută în termen de 60 de zile de la încetarea evenimentelor prevăzute la alin. (1).“
Asta nu înseamnă neapărat că lucrurile sunt mai clare decât erau până acum sau că, în sfârşit, contribuabilii nu vor mai fi hărţuiţi pentru nedepunerea unei declaraţii chiar şi atunci când puteau fi aduse argumente solide. Pentru că, până la urmă, ce este un caz de forţă majoră şi ce este un caz fortuit? Cum şi cine îl poate demonstra şi sub ce formă ar trebui el prezentat organului fiscal pentru a fi luat în considerare?
Iată în continuare opinia unui jurist în această privinţă.
Forţa majoră se certifică de către Camera de Comerţ
Forţa majoră este un concept nedefinit în legislaţia de drept comun din România. De cele mai multe ori, se face uz de această noţiune fără a fi raportată la un înţeles legal, cu excepţia anumitor dispoziţii legale speciale, afirmă juristul Valeriu Zanfir. Ori de câte ori legea nu exprimă clar un concept, revine doctrinei şi practicii sarcina – de cele mai multe ori dificilă – de a contura conceptul în cauză, din punct de vedere juridic.
Astfel, ca o definiţie relativ generală, forţa majoră semnifică acel eveniment exterior, independent de voinţa vreunei persoane implicată în raportul juridic, intervenit după naşterea obligaţiei, imprevizibil şi insurmontabil, care face imposibilă executarea obligaţiei şi care înlătură răspunderea debitorului faţă de creditor. Trebuie precizat, încă de la început, că forţa majoră nu trebuie expres prevazută pentru a putea fi invocată într-un raport juridic. Prin urmare, forţa majoră este admisibilă nu datorită unui text ca atare, ci datorită situării sale între instituţiile generale ale dreptului, fundamentată pe principii unanim recunoscute în toate sistemele juridice.
Faptul că în Codul de procedură fiscală a fost introdus un text expres privind forţa majoră în procedura fiscală nu poate decât să fie salutar. Acesta va face mai facilă invocarea forţei majore decât dacă ar fi lipsit din Cod.
Ce semnificaţie are forţa majoră, în special în raporturile fiscale? Apariţia unui caz de forţă majoră şi, deci, posibilitatea invocării sale produce două efecte semnificative, general acceptate:
– mai întâi, efectul cel mai vizibil: al exonerării de răspundere, al înlăturării (temporare) a răspunderii subiectului care avea o obligaţie, o datorie şi care nu a putut fi realizată sau a fost realizată întârziat, ca urmare a cazului de forţă majoră;
– mai apoi, efectul suspendării raportului juridic afectat, deci şi al obligaţiei care a fost întârziată sau zădărnicită de evenimentul extraordinar care semnifică forţa majoră.
Pentru a fi percepută corect, noţiunea de forţă majoră trebuie asociată cu exemple care constituie tradiţional „zestrea“ conceptului aferent. Astfel, sunt considerate forţă majoră: războiul, cutremurele, inundaţiile, incendiile, revoluţiile ş.a. Dar nu toate aceste evenimente sunt, fără disctincţie, cazuri de forţă majoră, ci numai acelea care sunt extraordinare, adică, deopotrivă imprevizibile, insurmontabile şi care fac imposibilă executarea obligaţiei analizate.
În general, deşi vag reglementată această chestiune, în România forţa majoră se certifică de către Camera de Comerţ şi Industrie din Romania.
Instanţa judecătorească poate aprecia situaţia fortuită
Privitor la cazul fortuit, fără a mai prezenta situaţia reglementării conceptului în legislaţia noastră, similară cu cea a forţei majore, precizăm că acesta, în doctrina veche, se suprapunea forţei majore. În prezent, doctrina a distins între forţa majoră şi cazul fortuit, pe criteriul situării subiectului de drept faţă de evenimentul invocat ca fiind cauza neexecutării obligaţiei sale.
Astfel, dacă forţa majoră este un eveniment exterior, de regulă, cazul fortuit este un element care aparţine intrinsec unui factor asociat cu evenimentul exterior.
Pentru a nu adânci analiza celor două cauze exoneratoare de răspundere, sintetizăm prin a preciza că, în genere, cazul fortuit este acel eveniment care este previzibil, dar care face imposibilă executarea obligaţiei.
Prin urmare, efectul de obstacol este elementul comun al forţei majore şi al cazului fortuit. Acest considerent fundamentează norma edictată de legiuitor, atunci când dispune fără distincţie acelaşi efect exonerator de răspundere.
Privitor la proba cazului fortuit, dacă la forţa majoră exista o autoritate care deţine o competenţă generalizată în practică privind emiterea de certificate omonime, în privinţa cazului fortuit acestea nu au o autoritate, măcar instituită de practică, pentru a certifica aceste imprejurări. Spre exemplu, doar instanţa judecatorească ar putea, în cadrul unei acţiuni în contencios, să facă aprecieri asupra situaţiei fortuite pe care o invocă un contribuabil privitor la neîndeplinirea unor obligaţii fiscale.
