Pentru prima dată în ultimii 45 de ani, India și China, două mari puteri nucleare, agită spectrul reaprinderii unui conflict mai vechi. Un incident de frontieră între China şi India, în regiunea Himalaia, de la jumătatea lunii iunie, are, dincolo de interesele geo-politice și mize mai puțin cunoscute: apa și energia. Analiștii politici consideră că ceea ce pare pe moment doar un litigiu de frontieră (reamintim că cel puțin 20 de soldați indieni au fost uciși într-o confruntare cu forțele chineze în Ladakh în regiunea Kashmir, 16 iunie, China fiind acuzată de MAE indian că a încălcat un acord stabilit în ce privește granița de control din Valea Galwan.) ar putea reprezenta o amenințare la adresa păcii din Asia de Sud. Chiar dacă cele două părți combatante n-au folosit arme de foc în incidentul de-acum două luni, ci daor forța pumnului și a pietrelor.
Moștenirea colonialismului
În parte, situația actuală este cauzată moștenirea colonială a Marii Britanii. Iar istoricul litigiilor de frontieră dintre cele două mari puteri merge mult în urmă.
„Granița” aflată în litigiu este o linie arbitrară trasată pe un teren care nu stabilește clar delimitarea. Arhitectul Henry McMahon a desenat-o pentru a accentua controlul britanic asupra unei regiuni disputate în timpul „Marelui joc” din secolul al XIX-lea dintre Anglia și Rusia pentru controlul Asiei Centrale.
Deși ținta liniei trasate de McMahon a fost Rusia, aceasta a fost întotdeauna un subiect dureros pentru China, nu doar pentru că protestele Beijingului de la acea vreme au fost ignorate, ci și pentru că chinezii au văzut în ea un risc potențial de securitate pentru provinciile sale occidentale.
După 1947, înurma unor tratative și negocieri în secolele 19 și 20, guvernul comunist chineze a susținut că o parte indiană din Aksai Chin este de fapt teritoriu chinez și granița trebuie retrasată. Relieful complex de acolo și drumuri făcute la repezeală de ambele țări au făcut ca soldații indieni și chinezi să ocupe diverse poziții de-a lungul unei LAC – „line of actual control”, care a devenit granița de facto între cele două națiuni.
În 1962 ciocniri similare între chinezi și indieni au dus la moartea a aproape patru mii de oameni din ambele tabare, iar în 1967 au murit între o sută şi cinci sute de chinezi şi indieni.
E și despre petrol
Aksai Chin (regiunea pe care China i-a luat-o Indiei în războiul de graniță sino-indian din 1962) nu doar că poate controla autostrada Tibet-Xinjiang, ci și zona prin care China construiește o conductă de petrol. Chinezii văd conducta – care va pleca din portul pakistanez Gwadar, din Marea Arabică, până la Xinjiang – drept o modalitate de a ocoli punctele-cheie din Oceanul Indian controlate de Marina SUA.
Proiectul de 62 de miliarde de dolari face parte din coridorul economic China- Pakistan, ca parte unui plan-gigant de construire a Centurilor și Drumurilor, inițiativă privind relansarea infrastructurii și creșterea comerțului între Asia de Sud, Asia Centrală, Orientul Mijlociu, Europa și China.
China transportă 80% din petrolul său pe mare și este din ce în ce mai deranjată în privința unei alianțe navale, care se conturează tot mai mult, între Statele Unite și rivalii regionali ai Beijingului, India și Japonia.
Costurile construrii conductei de petrol Pakistan-China va fi de cinci ori mai mare decât petrolul furnizat cu cisternă, dar pentru chinezi va fi mai bine păzit în fața americanilor.
Dar, în 2019, ministrul de interne al Indiei, Amit Shah, declara că Aksai Chin face parte din Kahmirul indian și că India o va lua înaapoi, expunând astfel conducta unei potențiale interdicții indiene.
Din punctul de vedere al Chinei, peisajul dozolant de rocă, gheață și foarte puțin oxigen este esențial în strategia sa de a asigura accesul la aprovizionarea cu energie.
Dacă India nu vede cu ochi buni marele proiect chinez ce presupune construirea vastelor reţele de drumuri şi căi ferate, nici China nu se împacă deloc cu intenția Indiei de a-şi extinde prezenţa maritimă în zona Oceanului Indian şi Pacific.
Regiunea face parte, de asemenea, din așa nunmituk „al treilea pol” al lumii, cu vaste câmpuri de zăpadă și ghețari care furnizează apa pentru 11 țări din regiune, inclusiv India și China.
Împreună, aceste două țări alcătuiesc o treime din populația lumii, dar au acces la doar 10% din aprovizionarea cu apă a globului. Până în 2030, jumătate din populația Indiei – 700 de milioane de oameni – nu va avea apă potabilă adecvată.
„Polul” este sursa a 10 râuri majore, majoritatea alimentate de peste 14.000 de mii de ghețari din zonele Himalaya și Hindu Kush.
Vieţile a 1,6 miliarde de oameni depind în mod direct de aceste ape pentru consum, agricultură şi electricitate. În mod indirect, întreaga planetă depinde de ele, un exemplu fiind hainele din bumbac care sunt produse în China sau orezul cultivat în India care se comercializează pe întreg globul.
Se estimează însă că până în anul 2100, două treimi diin acești ghețari vor dispărea, ca urmare a schimbărilor climatice. China controlează în mare măsură acest „pol” .
În pofida acestor tensiuni şi manevre, nimeni nu ar vrea un conflict deschis între cele două mari puteri. Cel care s-a delimitat primul de un astfel de conflict a fost premierul indian Narendra Modi, care a declarat: ”Nu vrem război dar nici nu ne e frică să înfruntăm un inamic, oricare ar fi el”.
Din punctul de vedere al preşedintelui american Donald Trump, acest ultim incident ar fi un semn al agresivităţii crescînde a Chinei în regiune.