Decapitarea guvernului britanic nu mai e decât o chestiune de timp. Franţa riscă să nu-şi revină. Majoritatea guvernamentală belgiană s-a destrămat. Se pregăteşte cea germană. Arde şi la graniţele UE. Ce cauze are criza?
Preşedintele Franţei, Macron, a cedat în faţa revoluţiei vestelor galbene, dând câştig de cauză unor proteste violente. Astfel slăbit şi discreditat, îi va fi de aici încolo foarte greu. La fel, Marii Britanii. Urmează nemţii şi belgienii. Şi o Europă condusă, parcă, mai rău decât oricând.
De la marginile ei răsăritene, supuse războiului hibrid rusesc, ameninţării unei accelerate concentrări de forţe militare ale Moscovei în Ucraina, prostiei şi antidemocraţiei unor lideri ca analfabeţii guvernanţi români şi până la periferia ei occidentală, îngropată într-un ocean de veste galbene, Europa o ţine una şi bună.
O ţine, parcă, într-o continuă greşeală. Şi tinde să se lase pe mâna unor mari şi mici nepricepuţi. La mai puţin de doi ani, dezastruoşi, de la accesul său la cârmă, Emmanuel Macron nu mai are nicio cale bună de a ieşi din dilema în care l-au împins istoria şi frustrările Franţei, aroganţa sa personală şi insuficienta reflectare a problemelor confruntându-i patria şi Europa.
Într-o democraţie care se respectă, o astfel de majoritate e hotărâtoare. Dar succesul violenţelor va încuraja perpetuarea destabilizării, săpând la temelia economiei şi democraţiei, va pune pe butuci timidele reforme, susţinute de din bogătaşi care se văd pedepsiţi, deşi produc, prin investiţiile lor, bruma de bunăstare de care se mai bucură francezii.
Toate acestea sunt, acum, realităţi refulate, de care nu pare să le pese multora. Cum indiferenţi se arată mulţi şi în reacţie la evidenţa că Europa lui Merkel şi Juncker i-a părăsit la greu nu doar pe francezi, lăsaţi pradă seismului lor economico-social cu incalculabile efecte politice, ci şi pe britanici şi pe şefa lor de guvern, May, pe care Uniunea Europeană a împins-o inexorabil către bancruta politică.
