Oricine se uită la o hartă a Europei fără a dispune de multe cunoștințe de istorie probabil că nu va înțelege prea bine de ce Islanda, Norvegia și Elveția nu sunt în Uniunea Europeană (în cazul Regatului Unit, „Brexit”-ul este atât de recent, încât plec de la ideea că este cunoscut de toată lumea).

Acum, oricine se uită la exact aceeași hartă, dar cu albastrul folosit pe vremuri pentru UE, care este folosit acum pentru a identifica țările NATO, va fi, de asemenea, mirat de faptul că Irlanda, Austria, Malta, Suedia și Finlanda (acum este cazul Elveției, renumită pentru neutralitatea sa, despre care recunosc că este un fapt cunoscut de toată lumea) nu fac parte din alianța militară.

Absențele unor țări, atât din UE, cât și din NATO, sunt cu atât mai evidente atunci când sunt situate în Europa Occidentală, iar chiar și spre jumătatea de est ambele organizații cu sediul la Bruxelles s-au extins de la sfârșitul Războiului Rece, în urmă cu trei decenii.

Ce șanse de aderare în NATO au Suedia și Finlanda?

Acum, culorile de pe harta Europei vor trebui actualizate rapid pentru a include Suedia și Finlanda ca noi membri NATO.

De la începutul invadării Ucrainei de către Rusia, pe 24 februarie, tradiționalele rețineri ale opiniei publice din aceste țări nordice de a face parte din alianța militară fondată în 1949 au dispărut radical, iar partidele politice suedeze și finlandeze înseși și-au adaptat viziunea la noua realitate.

Este o dovadă excelentă a modului în care războiul pe care Vladimir Putin refuză să-l califice drept război a ajuns să afecteze geopolitica acestui continent și să anuleze unele certitudini vechi de decenii (neutralitatea finlandeză) sau chiar de secole (neutralitatea suedeză).

Cererea de aderare a celor două țări la alianță, convenită, și încă foarte bine, între guvernele respective, are șanse mici să nu aibă succes, oricât de mult un membru actual, precum Turcia, va încerca să creeze obstacole.

Este clar că este vorba, din partea Ankarei, despre o strategie privind obţinerea unor dividende politice (interne și externe), iar nu despre o opoziție reală față de intrarea suedezilor și finlandezilor, care, de fapt, au deja o relație puternică de cooperare cu NATO încă, cel puțin, din anii ’90.

Este curios faptul că originile neutralității Suediei și Finlandei au Rusia în comun.

Suedia și Finlanda, amenințate direct de Rusia

Dar într-un mod foarte diferit: suedezii au decis neutralitatea în epoca napoleoniană, după ce au pierdut teritoriul finlandez în fața Imperiului Rus, care l-a transformat într-un mare ducat; pe de altă parte, finlandezii, care în 1917 au profitat de haosul revoluționar rusesc pentru a se proclama independenți, au fost nevoiți să facă faţă în două războaie la începutul anilor ’40 invadatorilor sovietici (cu relativ succes, deoarece şi-au păstrat independența, deși pierzând teritoriu), iar așa-numita finlandizare din timpul Războiului Rece a fost o neutralitate convenită cu Moscova pentru a nu reîncepe ciclul războaielor.

Într-un fel, din secolul al XIX-lea până în secolul XXI, Finlanda a trecut de la teritoriu suedez și rusesc la o țară independentă, hotărâtă să se apere de noua supunere față de străini și de acolo investiţiile în Forțele Armate, mai ales în ultimii ani, în timp ce Suedia, după ce și-a văzut granița conflictuală cu Imperiul Rus retrăgându-se spre vest în 1809, a devenit un stat tampon în 1917 odată cu nașterea Finlandei, care i-a oferit mai multă liniște, dar nu a făcut-o niciodată să renunțe la a avea militari bine înarmați, aşa cum se obişnuieşte în ţările neutre – gândiți-vă doar la cea mai celebră dintre ele, Elveția.

Astfel, dacă Rusia a afectat din nou soarta suedezilor și a finlandezilor, nu a fost în sensul cel mai dorit de Putin, oricât ar ezita acum între amenințări (și represalii) și desconsiderarea modului în care ar trebui să reacționeze la această schimbare bruscă de pe harta Europei, a scris jurnalistul portughez Leonidio Paulo Ferreira pentru cotidianul portughez DIÁRIO DE NOTÍCIAS.