Piaţa românească e bombardată cu potroace ieftine după ce chinezii au descoperit că puiul are şi muşchi - nu doar cap, gheare şi ficat.
Atenţie, brazilienii ne bombardează cu ficăţei periculoşi! Dar de unde şi de când aversiunea faţă de ficat şi alte măruntaie, se întreabă AGROINTEL Ficatul poate fi pateu de lux în Franţa, ingredient secret pentru sosul Bolognese în Italia, specialitate bură în Africa de Sud (skilpadjies) şi sursă rapidă de fier şi vitamina A cam peste tot.
Limba de vacă e delicatesă în Japonia şi specialitate sofisticată în mai toate bucătăriile europene.
Ciorba de burtă (cu variantele potroace, ciocănele) e mic-dejunul preferat al beţivilor din Balcani dar şi din Mexic (menudo).
„Pipoţelele” sunt salată tradiţională în Franţa, murătură în SUA sau frigăruie în Haiti.
Plămânii de oaie, împreună cu alte măruntaie, sunt tocaţi, asezonaţi şi îndesaţi în maţ de oaie în România (drob) dar şi în Scoţia (haggis).
Iar gâturile, ghearele, oasele şi toate celelalte resturi sunt surse ieftine de proteină pentru cei care nu-şi permit altceva, sau care construiesc societatea socialistă multilateral dezvoltată (“tacâmuri”, “adidaşi”, “calculator”).
Toate aceste specialităţi îşi au rădăcina în vremurile când de la un animal sacrificat era folosit tot sau aproape tot. Însă de când cu fermele industriale, o bună parte din resturi sfârşesc ca deşeuri.
Totuşi, pentru crescătorii de animale felul cum scapă de ele poate însemna diferenţa dintre profit şi pierdere, iar istoria a consemnat deja mai multe răsturnări.