Cred că pot spune, fără să fiu acuzat de superficialitate (art director fiind), că mi-a plăcut cum arată cartea lui Eric-Emmanuel Schmitt - „Domnul Ibrahim şi florile din Coran“: coperta albă, designul minimalist… şi că arată bine şi pe raftul negru din dormitor, unde o aruncase nonşalant prietena mea, care citeşte mult şi selectiv, aşa că mi-am zis că e „un must“ cartea asta. Eric-Emmanuel Schmitt, născut în 1960, e francez, dar trăieşt
Cred că pot spune, fără să fiu acuzat de superficialitate (art director fiind), că mi-a plăcut cum arată cartea lui Eric-Emmanuel Schmitt – „Domnul Ibrahim şi florile din Coran“: coperta albă, designul minimalist… şi că arată bine şi pe raftul negru din dormitor, unde o aruncase nonşalant prietena mea, care citeşte mult şi selectiv, aşa că mi-am zis că e „un must“ cartea asta.
Eric-Emmanuel Schmitt, născut în 1960, e francez, dar trăieşte la Bruxelles. Are un doctorat în filosofie, cu o teză intitulată „Diderot sau filozofia seducţiei“, dar scrie piese de teatru, romane, compune muzică şi, în 2006, a debutat şi în film. A primit până acum două premii majore: Grand Prix du Théâtre al Academiei Franceze, în 2000, pentru întreaga operă, şi, în 2004, Deutscher Bücherpreis – chiar pentru „Domnul Ibrahim şi florile din Coran“.
Mi-a plăcut de la bun început cum curge povestirea şi firescul relaţiei care se leagă între puştiul Momo şi domnul Ibrahim, genul de personaj pe care nu cred că mai poţi să-l întâlneşti astăzi: bonom, mucalit şi fericit pentru că „el îşi cunoaşte bine Coranul lui“. De fapt, mi-a plăcut cum sunt conturate personajele, nu prin nişte asumpţii ale autorului, ci pur şi simplu prin nişte situaţii şi replici care spun totul despre ei: domnul Ibrahim bea anason într-o grădină secretă de lângă Palais Royal, în aceeaşi poziţie în care stă zi de zi pe taburetul din băcănia lui. Şi bea rachiu, chiar arab fiind, pentru că e sufist, adică are religia lui interioară, ritmul lui interior după care îşi trăieşte viaţa.
Îţi dai seama că, în fond, este o falsă problemă aceea a discrepanţei dintre Parisul de lux, al cărţilor poştale pentru turişti, cum zice Momo, unde magazinele cu cât sunt mai goale, cu atât sunt mai scumpe, şi Parisul suburbiei, cu băcănia ticsită de mărfuri a domnului Ibrahim, că totul constă în umorul şi bonomia cu care te raportezi la lucruri.
Cartea nu este deloc ipocrită – acesta fiind un alt motiv pentru care mi-a plăcut – iar personajele nu sunt deloc spectaculoase; fac parte din acea categorie de oameni pe care în mod normal nu i-ai observa, pentru că se integrează foarte bine în peisaj, tocmai prin simplitatea şi nearoganţa gesturilor lor.
Dacă nu am spus prea multe despre marea parabolă a vieţii şi a fericirii, al cărei secret sunt întotdeauna lucrurile simple, aceasta se datorează faptului că nu pot să mă refer decât la ce a trezit în mine cartea asta şi, implicit, la una dintre lecturile ei posibile. Cartea poate spune fiecăruia dintre noi altceva, ne poate învăţa pe fiecare ceva, dar, în mod sigur, ne aminteşte cât de important este să descoperim şi „the bright side of things“.
Chiar dacă în mod normal susţinem că nu avem nevoie de o carte ca să aflăm lucruri noi despre noi înşine sau ca să ne punem întrebări introspective, lucrul ăsta se întâmplă inevitabil. Ibrahim credea că nu înveţi nimic din cărţi dacă nu ai trăit chiar tu situaţiile respective, aşa că meritul acestei cărţi este, poate, tocmai acela de a-ţi arăta ceea ce ai putea trăi.
«Chiar dacă în mod normal susţinem că nu avem nevoie de o carte ca să aflăm lucruri noi despre noi înşine sau ca să ne punem întrebări introspective, lucrul ăsta se întâmplă inevitabil.»
Adrian Boţan, creative director, McCann Erickson, Central and Eastern Europe