In ultimii 30 de ani, modelul clasic industrial de producere a avutiei nationale a devenit depasit. Valoarea nu mai este legata pur si simplu de produsul prelucrat, ci de costurile pe care le presupune performanta sa in timp.
Cel mai elocvent exemplu este calculatorul, unde costurile de hard reprezinta circa 10% din totalul sistemului aflat in exploatare in decurs de cinci ani.
Separatia cheltuielilor de productie in hard si soft este aproape generalizata in gestiunea si managementul modern. Inca din anii ‘80, s-a incercat a se explica esenta acestei noi sfidari pe care o reprezinta cresterea ponderii serviciilor in sistemele destinate satisfacerii unei anume necesitati. Adancind analiza raportului „Limitele cresterii”, Orio Giarini si Walter Stahel au elaborat un nou raport catre Clubul de la Roma, „Limitele certitudinii”, in care explica faptul ca, in prezent, nu avem de-a face cu o stopare propriu- zisa a cresterii, ci e vorba de un alt tip de crestere, cu alte instrumente.
Acest nou tip de crestere care declara sectorul serviciilor, tertiarul, ca domeniu principal al economiei, are profunde incidente asupra modelelor culturale si a celor organizatorice. Ramanerea in urma a economiilor ex-socialiste se poate explica si prin faptul ca au ramas fidele ideologiei circumscrise certitudinii – marxismul – care a limitat drastic capacitatea de progres. Terenul competitiei s-a mutat in prezent in capacitatea de asumare a riscului pentru a lua decizii in economia serviciilor.
Promovarea modelelor participative care sa stimuleze creativitatea, inteligenta si angajarea avea un mediu ostil in economia centralizata, unde nu era acceptat riscul.
Factorul determinant al succesului mutandu-se de la randamentul unei masini la comportamentul uman, la capacitatea de performanta in timp real, face sa scada gradul de certitudine cu privire la rezultatul procesului de productie.
Insa orice investitor, in afara de plan de afaceri, are un vis pentru transpunerea caruia isi utilizeaza intreaga forta creatoare, efort si mijloace, ignorand chiar rationamentele clasice asupra eficientei. Acestia sunt oamenii care duc societatea inainte, navigand pe valurile incertitudinii si riscului.
Dificultatile de comunicare intre parteneri veniti din doua lumi diferite – lumea postindustriala si lumea ce se cramponeaza de un tip de dezvoltare industriala care si-a epuizat resursele – apar frecvent si la noi, aparent inexplicabile.
De remarcat ca SUA, unde economia serviciilor este foarte bine reprezentata (pondere 73% in PIB), practic, nu au probleme de somaj, datorita capacitatii largi de angajare integrala sau partiala a unui numar in crestere de oameni in servicii.
Comparativ cu o serie de tari europene, in Romania ponderea serviciilor in PIB este mult mai slaba. Fata de o medie de 50% a valorii adaugate aduse de servicii in PIB in majoritatea tarilor europene, in Romania aceasta pondere scade in ultimii ani de la 33,3% in 1995, la 30,3% in 1997.
Cu atat mai grav este faptul ca aceasta evolutie se produce pe fondul unei scaderi concomitente a productiei in sectoarele primar si secundar.
O analiza pe componentele sectorului tertiar poate evidentia mai bine cauzele acestui fenomen.
Turismul, in primul rand, care este o ramura de consecinta, sufera din cauza calitatii transporturilor, in special rutiere, confortului urban scazut si serviciilor adiacente. Intervine apoi agricultura, care nu este capabila sa ofere produse ieftine si de calitate care sa mearga la export prin exportul intern efectuat de turism. Nu mai departe de Turcia, intregul turism intern de 3-5 stele este sustinut integral cu produse agricole autohtone. O lipsa de profesionalism si interes este vadita si de responsabilii la nivel national ai turismului, care irosesc banii de promovare pentru o iluzorie atractie a eclipsei. In acelasi timp, la Sarmisegetuza, taranii au fost improprietariti cu templul lui Zamolxe, unde ce sa faca agricultorii, decat sa are! Ministerul Culturii nu a gasit bani sa rascumpere pamantul. In castrul roman din Alba Iulia s-a facut depozit de deseuri petroliere, iar restul vestigiilor romane se ingroapa fiindca nu sunt bani pentru punerea lor in valoare ca sit arheologic. Intr-un caz similar, la KA