Între noi fie vorba, acest program avea destule lacune și puncte discutabile. Și atunci întenționa să reducă prezența militară americană în Europa, dorea deschidere spre Rusia, retragerea din Siria și scăderea deficitului comercial cu China, Europa, Japonia și alții…, scrie George Miloșan pentru EVZ
Stăvilirea imigrației ilegale și construirea unui zid de apărare la frontiera cu Mexicul erau, de asemenea, obiectivele sale. Aproape toate ideile s-au împotmolit datorită așa-numitului deep-state, care funcționa până sus, la Capitoliu. Creșterea bugetelor militare ale statelor aliate la 2% din Produsul intern brut (PIB) – o altă sugestie ,,marca Trump’’ – nu a găsit ecou decât în câteva capitale din NATO. Acum, situația este diametral opusă. Succesul în alegeri a paralizat întreaga clasă a opozanților politici. Autoritatea președintelui este la un maxim istoric, inclusiv influența în strainătate.
În rândurile de mai jos, voi încerca să analizez succint consecințele pentru Europa ale implicării lui Trump în finalizarea conflictului din Ucraina și viitorul Alianței, în condițiile financiare impuse de The Donald.
Trump, negociatorul suprem cu Putin
Deși într-o formă declarativă deocamdată, Trump s-a erijat în postura de principal negociator cu Moscova, capabil, în viziune proprie, să pună capăt războiului din Ucraina. În spațiul media s-a consumat multă energie – în analize și comentarii – privind termenii folosiți de candidatul Trump în legătură cu limitele de timp în care conflictul s-ar putea încheia. Consider că acestea făceau parte din arsenalul strict electoral al lui The Donald, dar un lucru ar trebui menționat.
Dacă Statele Unite cu administrația Biden în frunte n-ar fi fost principalul susținător al Kievului, poziția exprimată de Trump – antitetică în formă și chiar în conținut, față de cea a Casei Albe – ar fi avut consecințe modeste în planul alegerilor din noiembrie. Cât ar părea de curios, dacă ar fi să judecăm lucrurile strict electoral, politica lui Biden față de Ucraina l-a ajutat pe Trump să câștige alegerile. Este drept, subiectul Ucraina nu era un argument hotărâtor în ecuația internă electorală, dar a contat…
Alianța Nord Atlantică a fost creată pentru a garanta pe termen lung securitatea Europei în fața Uniunii Sovietice, fostul aliat al Americii și Marii Britanii în confruntarea cu Germania nazistă. În timp, s-a demonstrat că a avut o substanțială contribuție la stabilizarea Europei Occidentale postbelice. Incertitudinea politică, marile probleme economice și influența URSS-ului în segmentele de stânga ale societății occidentale generau constant o vulnerabilitate evidentă în unele state aflate la mii de kilometri de Moscova și armata ei.
Disoluția Uniunii Sovietice, conflictele balcanice, evenimentul de la 11 septembrie 2001 – singurul care a determinat invocarea celebrului Articol 5 al Tratatului de la Washington – au arătat limitele Alianței. Dar, au mai arătat ceva. Dimensiunea conflictuală a planetei a dobândit noi coordonate: război hibrid, atacuri cibernetice, dar și adaptarea unor vechi amenințări. Mă refer la amenințările tradiționale pornind de la competiția pentru resurse.
Oamenii fac planuri iar Dumnezeu își râde în barbă
În plus, în ultimii ani, au apărut două elemente de condiționalitate la extremele eșichierului politico-militar și geopolitic al Alianței: administrația Trump în Statele Unite – în două etape, deși mulți credeau că se va limita la una singură – și războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina. Două provocări pe care nimeni nu și le imagina în vremea lui George W. Bush sau chiar a lui Barak Obama, când America începea să simtă pericolul care venea dinspre Indo-Pacific. Era exact ceea ce Washingtonul unei administrații ,,clasice’’, de tip Biden, nu avea nevoie.
Câtă vreme Trump era doar candidat la președinție, europenii sau cel puțin unii dintre, ei vedeau în poziția lui The Donald un semnal pozitiv susținut și de relativ bunele sale relații cu Vladimir Putin. Ca președinte însă, Trump transmite și un semnal negativ: salvarea Ucrainei și aderarea sa la structurile euro-atlantice nu par a se mai număra printre obiectivele noii administrații. Într-un fel, Europa nu a greșit atunci când a înțeles că rezistența masivă a Moscovei în fața oricăror condiții de pace care ar fi venit dinspre Bruxelles nu putea fi zdruncinată. Dacă s-ar fi implicat mai mult, cu arme și bagaje, chiar și cu unele concesii în favoarea Kremlinului, eșecul ar fi fost răsunător și usturător pentru reputația – și așa discutabilă – a Uniunii Europene în lume. Pericolul îl paște și pe Trump, dar arsenalul său – și aici nu mă refer neapărat la cel militar – este net superior celui european, indiferent cum am privi lucrurile.
Greul drum al Europei de la 1,5 la 2 și acum la 5% din PIB pentru apărare
Donald Trump susține că atunci când a sugerat/impus fiecărui stat NATO să aloce 2% din PIB pentru apărare, în 2018, a salvat Alianța. Un an mai târziu, Emmanuel Macron vorbea de ,,moartea clinică a Alianței’’. Între cei doi, dreptatea era a primului, după cum s-a dovedit în 2022, când Europa s-a trzit la propriu cu o agresiune și o amenințare fără precedent în partea sa de est.
Cronologic vorbind, între propunerea lui Trump, afirmația lui Macron și agresiunea lui Putin, existau în Europa personalități politice ,,la vârf’’ care-l considerau pe președintele american un fel de ,,gropar al unității transatlantice’’. Prin propunerea sa – condiționând susținerea defensivei Europei de creșterea bugetelor militare continentale – Trump ar fi afectat soliditatea Alianței. Și acum, după un ,,da’’ spus cu jumătate de gură, state mari din NATO – Italia și Germania între ele – alocă apărării ceva mai mult de 1,5% din PIB.
Între timp, în discursul inaugural al noului mandat la Casa Albă și la Forumul de la Davos, Trump s-a referit la acel 2% ca la ceva ,,ridicol’’, solicitând 5%. Pentru marea majoritate a membrilor NATO, acest lucru ar însemna o drastică reorientare a cheltuielilor publice, cu implicații asupra stabilității sociale interne. În acest moment, cu excepția Poloniei, Estoniei, Lituaniei și poate a Greciei – Polonia a pregătit ani la rând populația pentru această decizie – nu văd alt stat capabil să ia măsuri în consecință. Probabil, până la sfârșitul ,,noii ere Trump’’ se va ajunge la un compromis, în jurul valorii de 3,5%. La început pe … hârtie, așa cum este acum cu cele două procente.
Când liderii europeni își vor face temele financiare în fața ,,profesorului Trump’’, se vor uita cu un ochi la reacția electoratului și cu celălalt la distanța geografică de Moscova. Ca mai mereu, balanța se va înclina spre estul mai puțin bogat. Și atunci, revin la un articol pe care l-am publicat la începutul lui 2023: ,,De ce Polonia poate?’’. Iar alții, nu?
