Eurodeputatul Dragoş Pîslaru (România, Renew Europe) este persoana desemnată să redacteze o Rezoluţie privind protecţia europeană a muncitorilor transfrontalieri şi sezonieri în contextul crizei Covid-19.

În 11 aprilie, Nicolae Bahan, în vârstă de 57 de ani, a fost găsit mort în containerul în care stătea împreună cu alţi lucrători sezonieri de la o fermă din Bad Krozingen din Baden-Württemberg, Germania. Autopsia ulterioară a confirmat că moartea lui a fost provocată de Covid-19. Nicolae era unul din cei peste 1,5 milioane de muncitori europeni transfrontalieri care lucrează într-un alt stat membru UE, în sectoare economice cruciale: agricultură, turism, asistenţă socială şi medicală, construcţii, horeca sau transporturi.

Chiar şi în timpul pandemiei, când cei mai mulţi dintre noi ne aflam în izolare la domiciliu, zeci de mii de lucrători sezonieri erau înghesuiţi în avioane charter care îi duceau la fermele de sparanghel din Germania, la abatoare din Olanda sau în alte locuri unde deficitul de forţă de muncă este critic.

Constrânşi să semneze contracte în germană, neerlandeză sau alte limbi pe care nu le înţeleg, deseori află la sosirea la destinaţie că orele de muncă pe care trebuie să le presteze sunt mai multe, salariile mult mai mici decât promisiunile şi condiţiile de trai, cu locuinţe în care li se asigură prea puţină protecţie la Covid-19.

Au existat numeroase cazuri şi mai multe decese. Cine le plăteşte asigurarea medicală? Cine le plăteşte repatrierea? Cine le acoperă şomajul sau alte beneficii sociale?

Aceasta nu este o problemă doar pentru lucrătorii din Est sau Sud – în vremuri normale, milioane de cetăţeni UE traversează frontierele Luxemburgului, Franţei, Germaniei, Belgiei, Olandei sau Austriei pentru a munci în statele învecinate.

Toate acestea au încetat acum. Cine le acoperă pensiile? Ce se întâmplă dacă fac telemuncă, activitatea lor se încadrează pentru protecţie socială peste graniţă? Care este situaţia persoanelor care sunt angajaţi proprii şi fac muncă de lucrători la frontieră?

Situaţia lucrătorilor transfrontalieri şi sezonieri este subiectul unei rezoluţii care urmează să fie adoptată de Parlamentul European în cadrul sesiunii plenare din 17-19 iulie. Lansată de Renew Europe, (iniţiativa) a generat o susţinere largă.

Rezoluţia acoperă multe domenii politice – atât în vederea protecţiei lucrătorilor mobili faţă de efectele directe ale Covid-19, cât şi faţă de numeroasele breşe din legislaţia naţională care îi afectează şi care au fost agravate indirect de pandemie. De asemenea, face apel la implementarea adecvată a legilor deseori ignorate.

Prea de multe ori, autorităţile naţionale, ocupate cu probleme locale, nu reuşesc să trateze cu destulă sârguinţă cazurile cetăţenilor străini. Nu toţi, dar unii angajatori ai lucrătorilor sezonieri ştiu acest lucru şi se folosesc de el, precum şi de ignoranţa muncitorilor, pentru a tăia colţurile: inventează cheltuieli arbitrare pe care le deduc din salariile deja mici ale muncitorilor, îi cazează în spaţii ieftine, înghesuite şi reci (cum ar fi hambare sau containere) şi de multe ori îi concediază când se plâng pentru a-i ţine aliniaţi pe toţi ceilalţi muncitori.

Aceasta duce la depunerea unui număr mult mai mic de sesizări decât ar sugera realitatea. Protecţia avertizorilor sau accesul la organizaţiile care intermediază dialogul social sunt de multe ori indisponibile pentru străini.

Toate acestea şi altele fac obiectul rezoluţiei.

Totuşi, unii ar putea spune că astfel de abuzuri rămân marginale pentru esenţa problemei. Ceea ce îi nelinişteşte pe mulţi din lucrători este ceea ce se întâmplă atunci când toate legile sunt respectate şi totuşi ei nu au acces la măsuri adecvate de securitate socială.

Coordonarea între cele aproape 15.000 de instituţii europene de securitate socială la nivel naţional, regional sau local, este problematică şi în vremuri normale. Instituită de Regulamentul 883 al UE din 2006, este dificil de pus în practică şi aplicarea sa este neuniformă.

O temă spinoasă de multă vreme, actualizarea infamei Reglementări 883 este în blocaj de ceva vreme, între statele membre şi instituţiile UE. Mai simplu spus, potrivit cuvintelor unui diplomat din consiliu: „toţi vor ca muncitorii lor să primească beneficii, nimeni nu vrea să plătească pentru muncitorii altei ţări”.

Europenii care lucrează în alte ţări nu pot accesa de multe ori serviciile medicale, beneficiile de şomaj sau contribuţiile lor la pensie dintr-un alt stat membru unde au lucrat ani la rând. Atunci când încearcă într-adevăr, trebuie să prezinte dovezi şi acte birocratice care pot fi greu sau chiar imposibil de obţinut.

Perioadele de aşteptare pot dura mulţi ani. În contextul Covid-19, impactul social este uimitor. Mulţi din aceşti oameni nu au fost niciodată persoane care să-şi poată permite şocuri economice mari.

Reforma Regulamentului 883 se apropie de finalizare. Mai rămân deschise în acest moment doar două capitole. Dacă ar fi închise şi dacă ar fi implementată legea 883, primii beneficiari ar fi exact cei mai greu loviţi de actuala criză.

O piaţă a muncii UE realmente integrată nu poate exista în lipsa unui nivel corect de coordonare în planul securităţii sociale. Este păcat că unele state membre nu au scrupule să folosească munca la scară mare pentru îndeplinirea unor activităţi manuale dar se opun cu toate forţele ca aceiaşi lucrători să se bucure de beneficiile greu câştigate în cazul în care s-ar muta sau s-ar întoarce în ţara lor!

Criza Covid-19 a arătat cât suntem de vulnerabili. Protejarea lucrătorilor transfrontalieri şi a mobilităţii lor este deopotrivă un imperativ moral şi o investiţie profitabilă pentru prosperitatea pieţei interne.

Aceasta este pledoaria mea adresată statelor membre şi consiliului – haideţi să acţionăm împreună, să le arătăm cetăţenilor noştri că nu am suportat această criză fără să învăţăm nimic din ea.