A venit, a vorbit, a plecat. A venit să ne laude, spun guvernanţii. Ba să ne certe, spun analiştii. Du­pă ce a vorbit, mult, totul s-a lă­mu­rit: nici el nu prea ştia ce caută în România. Credeam că Dominique Strauss-Kahn, şeful Fondului Monetar Interna­ţional, este un om hotărât, pu­ternic şi, mai presus de toate, coe­rent. Nu mi­că mi-a fost surpinderea când, în locul economistului pur-sânge cu o influenţă mai mare decât un şef de stat cu nume, am văzut parcă o copie fidelă a celui mai mioritic ministru din Guvernul Boc, Sebastian Vlădescu. Nu, nu am de gând să vorbesc despre privirea galeşă cu ajutorul că­reia şi unul, şi altul au prins o controversată, dar nostimă, faimă de donjuan. Nu voi spune nici că prezenţa lor scenică pare firească doar în bucătăria unui restaurant, rafinat, e drept, sau că au acelaşi ton bonom al vocii, gata să adoarmă oameni deja adormiţi. Voi vorbi despre discurs. Strauss-Kahn a spus că a venit în România datorită (sau din cauza) acordului. Apoi a amin­tit că rolul Fon­dului este să se asigure că econo­mia o apucă într-o direcţie bună, lu­cru despre care a dat de înţeles că se întâmplă atâta timp cât l-a lăudat pe Boc. Nu s-a terminat cri­za! Asta a spus în Parlament. Adică o mare pla­titudine. La ASE a spus că e nevoie de o nouă reglementare a sectorului fi­nanciar. Corect, dar cine ga­ran­tează că aceste măsuri vor fi eficiente? Nu de alta, dar FMI, cu Strauss-Kahn la cârmă, n-a anticipat nici mă­car cu o secundă marea criză. Dar asta e o altă poveste. Strauss-Kahn a mai spus că şomajul va creşte, că mai sunt lucruri de făcut pe partea fiscală, dar politica monetară arată bine. Vlădescu vorbeşte la fel de flasc. Ba chiar e un politician mai puţin înzestrat – îl mai ia şi gura pe di­nainte. Impozitarea pen­siilor este doar un exemplu. Ce aşteptam de la Dominique Strauss-Kahn? Să spună lucrurilor pe nume: V-am dat o căruţă de bani, ce aţi făcut cu ei? Reforme nu, infrastructură nu, iar la BNR au mai rămas cât să îmbeţi o mâţă bă­trâ­nă. Dar nu, nu a făcut-o! Poate l-a gâdilat plăcut Băsescu, vorbind, fără miză, despre un nou acord. Poate onoa­rea ce i s-a făcut, toţi înal­ţii dem­ni­tari români fiind, o zi, la cheremul lui, l-a înmuiat. Nici nu contează! Cert este că lucrul pe care îl vom ţine minte din vizita lui Strauss-Kahn la Bucureşti e că şi-a uitat ceasul în Par­lament. Contrar aşteptărilor, l-a recu­pe­rat. Cu FMI-ul suntem deja la al op­tulea acord şi, din păcate, o să mai urmeze altele. Paradoxal, timpul are răbdare cu noi: de 20 de ani stă în loc. Ce bine ar fi dacă cineva ni l-ar da înapoi, la fel cum s-a întâmplat cu ceasul lui Strauss-Kahn. Nici nu visez să-l primim cu dobândă, aşa cum vom plăti, ani de-a rândul, banii de la FMI.