Lecţia economică a ninsorii de săptămâna trecută nu este cea a costului curăţirii zăpezii, ci a costului rezultat din statul pe dreapta – în ultimii 18 ani. Craig Barrett, preşedintele Consiliului de administraţie al companiei Intel, spune de câţiva ani că îşi va muta compania în altă parte dacă sistemul de educaţie american nu se îmbunătăţeşte. Bill Gates bate apropouri în acelaşi sens, ca să priceapă Congresul american gravitatea problemei şi să in
Lecţia economică a ninsorii de săptămâna trecută nu este cea a costului curăţirii zăpezii, ci a costului rezultat din statul pe dreapta – în ultimii 18 ani.
Craig Barrett, preşedintele Consiliului de administraţie al companiei Intel, spune de câţiva ani că îşi va muta compania în altă parte dacă sistemul de educaţie american nu se îmbunătăţeşte. Bill Gates bate apropouri în acelaşi sens, ca să priceapă Congresul american gravitatea problemei şi să investească mai mult în educaţie.
Avertismente de acest gen constituie un efort de lobby al sectorului privat pentru a promova o anumită idee, pentru a evita cheltuieli mari şi, în final, pentru a asigura profitabilitatea pe termen lung a unor companii. Deşi întâmplarea face ca obiectivul acestei campanii de lobby să aibă şi beneficii publice, ea este, înainte de toate, un efort „egoist“ al unor companii. Un efort care, uneori, poate fi benefic şi interesului public.
Astfel de campanii au lipsit aproape cu desăvârşire din România, unde firmele curtau Guvernul fie pentru o restructurare de dări, fie pentru favoruri care, de cele mai multe ori, erau departe de a servi interesul public. Oportunitatea haosului provocat de ninsoarea de săptămâna trecută este de a contura cât de inacceptabilă a devenit pentru economie starea infrastructurii. Se poate demonstra relativ uşor câte milioane de euro a costat fiecare centimetru de zăpadă necurăţată, prin prisma vânzărilor care nu s-au făcut, a contractelor care nu s-au încheiat, a fabricilor care nu au produs nimic.
Deşi cea mai mare parte din vina pentru investiţiile insuficiente din infrastructură, în ultimii ani, aparţine guvernanţilor, companiile şi oamenii de afaceri au şi ei o parte din vină. Într-o ţară ale cărei guverne au răspuns cel mai bine la bici, european sau din altă parte, sectorul privat o optat să îndure în tăcere o infrastructură deplorabilă, deşi avea toate armele necesare pentru a face presiuni asupra guvernelor şi pentru a schimba această situaţie. Argumentul la care nu s-a apelat până acum este simplu: fiecare kilometru de autostradă neconstruit are drept rezultat locuri de muncă necreate, investiţii care nu se fac, calitate a vieţii care nu creşte. Infrastructura proastă sufocă economia. Traficul care este în cel mai bun caz congestionat – atunci când nu-l blochează ninsoarea sau inundaţiile – reflectă acest lucru. Aşa cum a remarcat recent Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale, trecerea Carpaţilor a devenit o mare problemă, deşi nu implică traversarea unei graniţe.
La dimensiunile mici ale României, nimic şi nimeni din ceea ce circulă prin ţară nu ar trebui să facă mai mult de o zi călătorind din punctul A în punctul B. Cu toate acestea, prea multe bunuri şi prea mulţi oameni pleacă la drum fără ca cineva să poate garanta când vor ajunge la destinaţie.
Oamenii de afaceri ai României au îndurat neajunsurile sistemului de transport din România. Trenul nu-l mai iau de mult, iar mizeria se vede mai greu, şi traficul nu e la fel de blocat când te afli la volanul unui Audi A8 sau Porsche Cayenne. Iată, însă că am ajuns la stadiul la care nici maşina cea mai şmecheră nu mai ascunde faptul că infrastructura proastă ne costă bani pe toţi. Lecţia economică a ninsorii de săptămâna trecută nu este cea a costului curăţirii zăpezii, ci a costului rezultat din statul pe dreapta în ultimii 18 ani.