Alegerea unui vin potrivit nu este niciodată simplă; doar în Franţa, ediţia din 2007 a ghidului Hachette al vinurilor (o referinţă în materie!) recenzează cam 10.000 de vinuri din portofoliul a 6.000 de producători. Dacă am lua în calcul numai vinurile europene, lăsând la o parte producţia - din ce în ce mai semnificativă ca valoare şi într-o creştere sensibilă de calitate - din Lumea Nouă sau de la Antipozi, tot ne-am pierde într-un hăţiş incredibil de complicat
Alegerea unui vin potrivit nu este niciodată simplă; doar în Franţa, ediţia din 2007 a ghidului Hachette al vinurilor (o referinţă în materie!) recenzează cam 10.000 de vinuri din portofoliul a 6.000 de producători.
Dacă am lua în calcul numai vinurile europene, lăsând la o parte producţia – din ce în ce mai semnificativă ca valoare şi într-o creştere sensibilă de calitate – din Lumea Nouă sau de la Antipozi, tot ne-am pierde într-un hăţiş incredibil de complicat, în faţa unui raft cu vinuri. Aşadar: ce să aleg? Iată câteva răspunsuri; dar mai întâi, o scurtă descriere a modului în care vinuri de top, precum cele Grand Cru din Bordeaux (clasificarea cea mai înaltă a vinurilor roşii bordeleze) ajung pe rafturile magazinelor şi în meniurile restaurantelor din România.
Pentru oricine din ţara noastră, e destul de simplu să imporţi vinuri precum Château Latour ori Château Mouton Rothschild: după obţinerea certificatelor şi a autorizaţiilor necesare, primul pas este să iei legătura cu un negociant de vinuri. Negocianţii reprezintă o forţă considerabilă în industria franceză a vinurilor. De exemplu, spune Cristian Preotu, proprietarul companiei Le Manoir, care importă astfel de vinuri de top, „noi reprezentăm casa de vinuri Dourthe, care este cel mai mare negociant de vinuri din Bordeaux şi care are un stoc permanent de peste un milion de Grand Cru-uri. Dourthe are în proprietate şase castele Grand Cru.“ Vinurile de înaltă clasă se cumpără, în general, „en primeur“, adică imediat după ce au fost vinificate şi puse la învechit în butoaie şi înainte de a fi îmbuteliate în sticle. Tranzacţiile de acest gen seamănă foarte mult cu ceea ce la bursă se numeşte „tranzacţii la termen“: se pleacă de la un preţ de pornire fixat de producători, apoi negocianţii cumpără anumite cantităţi, vărsând în prima fază jumătate din suma agreată, restul fiind achitat la livrarea vinului deja îmbuteliat în sticle.
Ideea e simplă şi eficientă: după îmbuteliere, preţul vinului creşte exploziv, căci cantităţile deja contractate acoperă, în unele cazuri (cel al marilor vinuri), toată producţia. Preţul de retail poate fi, după doar un an, dublu, triplu sau chiar de patru ori mai mare decât cel „en primeur“. Şi au existat situaţii, spune Cristian Preotu, când preţul crescuse după 12 luni de zece ori! Referitor la recolta din 2005, negociată în primăvara lui 2006 şi care va ajunge pe piaţă, după învechirea obligatorie în butoaie, în primăvara viitoare, ghidul Hachette afirmă că vinuri precum Latour vor ajunge să coste cam 500 de euro sticla! (2005 a fost un an excepţional.)
Degustările de vinuri sunt gratuite în Franţa
Revenind la marea întrebare, totuşi, cum alegem un vin bun?, ei bine, adevărul e că nimic nu poate suplini experienţa. Dacă aveţi drum prin Franţa, informaţi-vă asupra programului de degustări de la castele, căci sunt gratuite (în limite rezonabile, totuşi!). Apoi citiţi cu atenţie eticheta şi încercaţi să consultaţi un ghid bun de vinuri, Hachette (care recenzează doar vinurile franţuzeşti, din Luxemburg şi Elveţia) sau cel al lui Robert Parker, cel mai influent critic de vin din lume. Ghidurile conţin cotaţii ale vinurilor; Hachette furnizează în plus şi nişte marje acceptabile de preţ. Evitaţi să vă orientaţi exclusiv după preţ – un vin scump este probabil bun, dar nu neapărat; există vinuri excelente şi la 20-30 de euro sticla, nu neapărat la 400!
Alegeţi fără griji vinurile Grand Cru, e practic imposibil să daţi greş. Da, sunt destul de scumpe, dar aveţi opţiunea de a cumpăra al doilea vin de la castel, cum sunt Petit Mouton (al doilea label al Mouton Rothschild), Pavillon Rouge şi Pavillon Blanc (al doilea label al Margaux) sau Petit Cheval (de la Cheval Blanc), la preţuri sub 100 de euro sticla. Însă atenţie! Unele vinuri Grand Cru trebuie învechite – zece, 15 sau chiar 20 de ani! Dacă intenţionaţi să vă faceţi o colecţie, o estimare rezonabilă propusă de ghidul Hachette ar fi de circa 900 de euro pentru 55 de sticle, respectiv de 2.700 de euro pentru 150 de sticle; fireşte, aceasta presupunând că nu colecţionaţi doar Grand Cru-uri, caz în care o să vă coste destul de mult.
Dacă nu aveţi absolută încredere în furnizor, evitaţi, de asemenea, vinurile foarte vechi, de 40-50 de ani; sunt extrem de scumpe şi există riscuri considerabile ca ele să aibă defecte organoleptice. Vinurile au şi ele o durată de viaţă (de fapt, o curbă de învechire; vârful acesteia corespunde momentului în care este bun de consum). Un vin foarte vechi poate fi pur şi simplu de nebăut, deşi există şi excepţii notabile – şi cu preţuri exorbitante…
«Bordeaux e o regiune aparte. Este singurul loc în lume unde acest lucru e valabil: orice apelaţie Margaux, de exemplu, e un vin bun, eu cel puţin nu am văzut rateuri niciodată. La fel se întâmplă şi cu Pauillac sau cu Haut-Médoc.»
Cristian Preotu, proprietarul companiei Le Manoir, importator de vinuri franţuzeşti
Ponturi
Nu puneţi nimic în vin – nici apă, nici gheaţă! Alterarea gustului vinului cu orice altceva este o gafă. Beţi vinul dintr-un pahar în formă de lalea, cu diametrul gurii îngustat. Rotiţi uşor paharul (apropo, există forme standardizate la nivel internaţional ale acestora!), pentru a lăsa vinul să-şi elibereze aroma.