Absolvent al Universității din München și al Universității din Berlin, unde a văzut ascensiunea naziștilor, a devenit un cititor pasionat al lui Marx și al lui Lenin.

A adunat încă de tânăr o avere mare, datorită investițiilor sale imobiliare. Calmanovici a decis să-și dedice averea cauzei PCR, într-un moment în care partidul era în afara legii.

Cum a fost răsplătit?

De la Vladimir Tismăneanu aflăm că Emil Calmanovici „a murit ca urmare a grevei foamei, declanșată în semn de protest față de detenția sa, pe care o considera absolut fără temei, în noaptea de 11 spre 12 martie 1956”, în închisoarea din Aiud.

Calmanovici fusese arestat în lotul Lucrețiu Pătrășcanu și, din închisoare, trimitea foștilor tovarăși de drum memorii disperate pentru ca procesul să fie rejudecat.

Lavinia Betea a publicat unele dintre memoriile prin care fostul finanțator al Partidului Comunist își argumenta nevinovăția și explica raporturile financiare cu partidul:

„În 1937, când partidul a cerut că să-i dau 50 000 lei pentru o tipografie cu litere mici, dacă eu nu dădeam această suma, tipografia se pierdea, activitatea de propagandă suferea. Nu exista o altă sursă pentru obținerea acestei sume.

Cu creșterea nivelului meu politic și a posibilităților mele obiective, am subordonat toată viață intereselor partidului, dând sume din ce în ce mai mari și declarând că sunt oricând gata să renunț la existența burgheză spre a îndeplini orice alte sarcini.

În anul 1939, dau partidului suma de 2 milioane lei și un apartament vândut în 1942 cu lei 5.500.000. În total, am trecut partidului în timpul de la toamna 1939 – 29 august 1944 o suma de peste 30 milioane lei, socotită la valoarea banilor de la începutul lui 1942.

Această înseamnă că am trecut partidului 75-80% din acumulările bănești în mod succesiv. O asemenea poziție n-o poate avea niciodată un burghez față de un partid revoluționar.

În acest timp am păstrat rezerva de bani a partidului în aur și dolari pe care am predat-o la 23 august CC. Nu știu ce sumă era în lei. Poate să fi fost 50 de miloane, poate și 100 sau peste.

Nu eram preocupat să-mi strâng titluri de merit pentru a revendică ceva. Îmi făceam datoria. Știu bine că cea mai mare contribuție provenea de la mine, la o distanță venea Berman, deși situația lui materială era cu mult superioară, eu mă axam complet, împreuna cu soția, pe drumul partidului, la o distanță apreciabilă după Berman venea Sandor s.a. Evidență intrărilor și a distribuitorilor o purta soția mea…

După 23 august 1944, am refăcut sediul partidului [din str.] Ștefan Gheorghiu 16, Căminul Copiilor [din] Aleea Alexandru 42, lucrarea conspirativă post radio pentru alegeri.

Am cheltuit 7 milioane lei din fonduri proprii. În 1946 am predat 6 apartamente din Bulevardul Dimitrov 44, unde s-au mutat activiști de partid.

Precum am arătat mai sus, am predat în iarnă 1946-1947 întreprinderea cu averea imobilă și mobilă partidului cu suma de 1 miliard lei numerar. Pâna la naționalizare s-au mai scos sume pe care nu le știu”.

Din alte declarații, partea de proprietate predată de bună voie de Emil Calmanovici partidului comunist, înainte de naționalizare, constă în: două societăți de construcții, 7 apartamente, terenuri în București cu o suprafață de 18 000 m pătrați, acțiunile ce-i aparțineau la fabrică de cherestea din Piatră Neamț.

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric