Silicon Valley: visul american al tocilarilor

M-am plimbat timp de cinci zile printr-unul dintre cele mai importante centre economice ale lumii, cu venituri anuale de peste un trilion de dolari. E locul unde „este supercool să fii tocilar“, după cum se laudă locuitorii celor 13 orăşele din Silicon Valley. San José este cel mai urât oraş de pe pământ. Nu e cel mai bun început de articol, cu siguranţă, şi nici cel mai optimist, ci mai degrabă o părere subiectivă, care m-a urmărit de-a lungul celor cinci zi

M-am plimbat timp de cinci zile printr-unul dintre cele mai importante centre economice ale lumii, cu venituri anuale de peste un trilion de dolari. E locul unde „este supercool să fii tocilar“, după cum se laudă locuitorii celor 13 orăşele din Silicon Valley.

San José este cel mai urât oraş de pe pământ. Nu e cel mai bun început de articol, cu siguranţă, şi nici cel mai optimist, ci mai degrabă o părere subiectivă, care m-a urmărit de-a lungul celor cinci zile petrecute acolo. Încerc totuşi o reformulare: San José este cel mai urât oraş de pe pământ, dacă mai tot ce ştiai despre el înainte de a ateriza era faima sa de capitală a uneia dintre cele mai dezvoltate şi celebre zone industriale din lume: Silicon Valley.

Este de mirare cum un oraş care a avut parte de investiţii mai mari decât unele state din lumea a treia nu reuşeşte să se facă remarcat prin nimic: nici prin infrastructură, nici prin muzee, nici prin spaţii verzi, nici măcar prin zgârie-nori. Nu sunt singura dezamăgită. Un grup de cetăţeni revoltaţi ai metropolei a pus bazele site-ului sanjoseugly.com, pe care îşi varsă frustrările legate de aspectul nefericit al oraşului în care locuiesc. Iar cei mai mulţi străini se întreabă ce pot vizita, în condiţiile în care cel mai vechi monument din San José, cu care localnicii se mândresc ca şi cum ar data de măcar un mileniu, este Catedrala St. Joseph, ridicată la sfârşitul secolului XIX.

Destul însă cu criticile. La urma urmei, San José nu e faimos pentru atracţii turistice, ci pentru că reuşeşte să aducă laolaltă întreaga lume bună din industria globală de IT. Şi, aviz celor care au habar de hocheiul pe gheaţă, pentru echipa San José Sharks, ocupanta primului loc în Conferinţa de Vest a NHL.

Sindromul post-Google

HP, Intel, Apple, Adobe, Oracle sau Yahoo sunt câţiva dintre giganţii IT care-şi au cartierul general în Silicon Valley. În ochii vizitatorului est-european, fiecare este locul de muncă mult visat.

„Este un loc ideal, în care să-ţi petreci toată viaţa. Numai că şefii nu ne lasă să dormim aici“, îmi spune una dintre angajatele de la sediul central al Google, din Mountain View, California (în imediata vecinătate a oraşului San José, a Universităţii Stanford, dar şi a sediilor Microsoft, Mozilla Foundation şi Symantec). Într-adevăr, reputaţia Googleplex (denumirea informală a campusului Google, format din trei clădiri şi un parc) de a fi cel mai confortabil şi formidabil sediu de companie din lume este justificată. În câteva cuvinte: 17 cafenele-restaurant, toate cu acces gratuit şi nelimitat, cursuri de dans (însă doar hip hop, un gen muzical naţional în SUA, care răsună din maşinile cu geamurile coborâte), cursuri pentru aproape orice sport, concursuri în aproape orice sport, piscine, săli de fitness, sute de biciclete. În interior, clădirea este decorată în ideea „de a arăta ca în exterior“. Frizează kitsch-ul, dar rezultatul final este suficient de spectaculos ca să nu te mai împiedici de teoriile designului interior: ultimele echipamente hi-tech coabitează cu copaci şi petice de iarbă, iar deasupra intrării principale tronează un avion Virgin.

Ca orice angajat român care s-a obişnuit în ultimii doi ani să primească anunţ după anunţ privind necesitatea tăierilor de costuri, beneficiile enumerate mai sus îţi pot stârni gelozie aprigă. Personal, am trecut uşor peste, pentru că, anterior plecării, citisem îndeajuns de mult despre luxul Googleplex ca să nu mă ia pe nepregătite. Am rămas însă cu un gust amar (alţii i-ar zice invidie) legat nu atât de avantajele punctuale, cât de atmosfera generală. E o relaxare (probabil) neîntâlnită încă în companiile româneşti. În mijlocul zilei de lucru, zeci de angajaţi stau întinşi pe iarbă sau discută pe terasă, iar pe pistele de biciclete e un dute-vino permanent. Cel puţin în aparenţă, în Googleplex poţi face cam orice. Cu excepţia fotografiilor şi, evident, a filmărilor. „Nu vrem să fie surprins vreun moment nepotrivit care ar putea strica imaginea companiei“, explică un angajat al firmei.

Contractul cu Stanford

Estimativ, peste o treime din angajaţii din Silicon Valley sunt străini, însă cei mai mulţi dintre aceştia au absolvit o instituţie americană de învăţământ. Principalul izvor de talente al companiilor din zonă este Universitatea Stanford, aflată în Palo Alto, cea mai luxoasă localitate din regiune. De altfel, Frederick Terman, rector al instituţiei în anii ’50, este considerat „părintele Silicon Valley“, iar mandatul său este recunoscut pentru politica de stimulare a înfiinţării de către studenţi a noi companii cu profil tehnic. Firme precum HP s-au născut în acea perioadă. Acum, între universitate şi companiile din zonă există un soi de înţelegere nescrisă: instituţia îşi adaptează curricula la descoperirile cercetătorilor din corporaţii şi îşi încurajează cei mai buni studenţi să ia calea companiilor din Silicon Valley, iar acestea îi oferă în schimb sume uneori fabuloase. Drept urmare, Stanford este universitatea cu cele mai mari fonduri obţinute din sponsorizări, la nivel global: 785 de milioane de dolari. Şi, fireşte, acest parteneriat de tip win-win merge ca pe roate. Spre comparaţie, Universitatea din Bucureşti a primit anul trecut de la sponsorii săi circa 85 de milioane de dolari.

Pepiniera de genii

Fiul lui Wendy Hawkins a fost coleg de cameră la Stanford cu unul dintre fondatorii Google, Larry Page, acesta fiind doar vârful de lance al unei generaţii care a contribuit din plin la dezvoltarea Silicon Valley. Astfel, în timp ce ea achita anual universităţii 13.000 de dolari pentru studiile copilului, colegul acestuia îşi finanţa singur cursurile, iar până la finalul facultăţii pusese deja bazele a trei companii. De asemenea, până la absolvire, opt dintre studenţii care se aflau pe acelaşi palier cu ei îşi înfiinţaseră businessuri în domeniul IT, pe care le-au vândut, ulterior, giganţilor din Silicon Valley.

Wendy este acum directoarea Intel Foundation, considerată cea mai mare fundaţie educaţională din lume, din perspectiva fondurilor alocate şcolilor, universităţilor, profesorilor şi elevilor din circa 70 de ţări. Militează pentru folosirea pe scară cât mai largă a calculatoarelor în procesul de învăţământ şi pentru încurajarea spiritului antreprenorial în rândul studenţilor şi chiar al elevilor. Asta, pentru că, spune ea, directorii marilor companii din Silicon Valley continuă să se plângă de lipsa tinerilor pasionaţi de domeniile „inginereşti“, în ciuda unei rate a şomajului de circa 10% în SUA. E mândră că două din principalele competiţii pe care le organizează în rândul elevilor şi studenţilor, Intel Science Talent Search (ISTC) şi Intel International Science and Engineering Fair (ISEF), cărora compania le alocă anual 12 milioane de dolari, dau, de peste trei decenii, rezultatele aşteptate: o bună parte din câştigătorii acestor concursuri au fost recrutaţi de marile companii din Silicon Valley, iar şapte dintre ei au câştigat, de-a lungul timpului, premiul Nobel. Nu toţi au ales o carieră strălucită în IT. Unul dintre primii laureaţi ai ISEF este Brian de Palma, regizorul filmelor Scarface sau Misiune imposibilă. Anul acesta, printre ocupanţii primului loc s-au aflat şi doi elevi români: Cristian Roşu din Oradea şi Paul Şucală din Zalău, ambii de 18 ani.

De la câinele-robot la salvarea şoferilor

Cristian Roşu e multiplu olimpic la fizică şi are în portofoliu premii la mai toate saloanele de inventică şi robotică naţinale şi nu numai. ”Cariera” şi-a început-o în clasa a şaptea, când a concurat la un concurs în Franţa (mai exact în Grenoble) cu un sistem de hrănire a animalelor de casă în lipsa stăpânilor, prin telefon. De atunci a mai inventat, între altele, un câine de pază mecanic, care patrulează prin casă şi înregistrează, timp de zece ore, tot ce mişcă atunci când proprietarii sunt plecaţi, un braţ robotizat care poate ridica greutăţi de până la cinci kilograme sau un robot vorbitor. Iar anul acesta a fost ales de fundaţia Intel să participe la cel mai mare târg internaţional de ştiinţe, ISEF, desfăşurat anual în California. Împreună cu Paul Şucală, prieten şi partener pe diverse proiecte în ultimii trei ani.

Paul, numit de presa locală „geniul inventicii sălăjene”, reuşea, la opt ani, să creeze pe cont propriu o lanternă, iar anul trecut şi-a adjudecat primul loc la concursul internaţional de informatică Infomatrix cu un aparat care, odată conectat la calculator, reuşeşte să controleze toate aparatele electrice din casă.

Iar acum, împreună cu Cristi, a ieşit pentru prima oară din ţară, la invitaţia Intel. Pe scurt, invenţia cu care au participat cei doi constă într-un dispozitiv care se ataşează maşinilor şi care calculează, în funcţie de câteva zeci de factori, probabilitatea ca automobilul să intre în coliziune cu alt obiect, moment în care preia parţial controlul asupra maşinii.

Din cei aproape 1.700 de liceeni din întreaga lume strânşi la centrul expoziţional din San Jose, standul lor a fost printre cele mai vizitate. La un moment dat, un profesor american şi-a adus 20 de elevi să discute cu Paul şi Cristi pe marginea invenţiei lor. Îmi spunea din două în două minute, cu fascinaţie tipică pasionaţilor de ştiinţe, că avem de-a face cu un proiect extraordinar, că e incredibil cum doi puşti de 18 ani au putut realiza un asemenea dispozitiv în doar câteva săptămâni. Profesorul era membru în juriul care a făcut selecţia finală. Şi, aparent, încântarea i-a fost împărtăşită de mai mulţi colegi de jurizare, întrucât proiectul băieţilor a primit medalia de aur la categoria din care au făcut parte, Electrical & Mechanical Engineering.

Specialist în inteligenţă artificială la 16 ani

Mai puţin norocos a fost cel de-al treilea reprezentant al României la competiţie, Ionuţ Budişteanu. La doar 16 ani, Ionuţ a realizat o aplicaţie în domeniul inteligenţei artificiale, „NeurosLab Rapid Application Development for Artificial Intelligence”. Proiectul este destul de greu de înţeles pentru cei care nu au habar de domeniu, dar, odată clarificat, pare cu adevărat extraordinar. Cu cuvintele lui Ionuţ: „Are o aplicabilitate extinsă.

De exemplu, dacă ai o foaie scrisă de mână, o scanezi şi, cu ajutorul reţelei neuronale create de mine, este transcrisă direct în calculator. Apoi, mecanismul ajută la recunoaşterea figurilor umane, indiferent de camuflarea acestora, cu ochelari, cu pălărie etc. Aplicaţia poate fi folosită cu succes pentru orice tip de valori corelate, de la prognoza meteo la predicţiile pe bursă”.

Pare o invenţie formidabilă, mai ales raportat la vârsta lui. Şi totuşi, a primit doar locul patru (ceea ce este o reuşită în sine, dar a scăzut în importanţă comparativ cu reuşita colegilor săi), în primul rând pentru că nu era un proiect uşor de explicat şi de înţeles de către membrii juriului. Cu atât mai mult cu cât în ziua cea mai importantă a expoziţiei, în care proiectele erau examinate pe îndelete, i s-a stricat laptopul şi nu a mai avut posibilitatea să exemplifice avantajele aplicaţiei sale. Tot răul spre bine, totuşi: proiectul a fost apreciat de Association for Computing Machinery (considerată cea mai mare societate educaţională dedicată ştiinţelor informatice), din partea cărora a primit un premiu special, dar şi invitaţia de a participa, la finalul lunii iunie, la o întâlnire cu conducerea asociaţiei în vedere promovării proiectului său.

La rândul lor, Cristi şi Paul au fost recompensaţi pentru reuşita lor cu 3.000 de dolari. Şi, evident, cu o şansă sporită de a fi admişi la marile universităţi internaţionale. Reuşitele la olimpiade le garantează deja admiterea la oricare universitate din ţară, şi ambii vor opta, anul acesta, pentru Cluj, urmând ca, din anul doi de facultate, să ia calea străinătăţii. Cel puţin Cristi, care va opta fie pentru Stanford, fie pentru Universitatea din Manchester. Nu e de mirare, e exact genul de băiat din cale-afară de deştept, despre care ştii, chiar dacă are doar 18 ani, că va ajunge departe. Pe moment însă, aşteaptă să intre în bacalaureat, pentru că are probleme cu unii dintre profesori care, paradoxal, în perioadele în care lipseşte de la şcoală pentru a participa la diversele saloane de profil, îl trec absent nemotivat.