Fiecare poveste, chiar și cea mai incredibilă, are un sfârșit. Iar momentul în care totul se termină, ea trebuie povestită. Celebrările și condamnările ar trebui lăsate în seama apologeților și detractorilor. Noi, jurnaliștii, avem datoria să ne limităm la a informa, chiar și în cazul poveștilor incredibile. Aşa cum a fost, fără nicio umbră de îndoială, cea a lui Silvio Berlusconi, premierul în funcție cu cel mai lung mandat din istoria Republicii (3339 de zile). A guvernat mai mult decât Andreotti, De Gasperi, Moro, Craxi (de la care s-a inspirat încă de la ”coborârea pe teren”). În același timp a fost şi cel mai controversat, cel mai contestat, cel mai criticat şi cel mai discutat politician. Și cel mai iubit (de jumătate dintre italieni). Silvio Berlusconi, Cavalerul prin excelență, a murit luni dimineață la ora 9.30 la spitalul San Raffaele din Milano, unde era internat de vineri.

Având în vedere numeroasele lovituri de scenă – politice și de altă natură – care l-au văzut protagonist, viaţa sa este imposibil de încadrat în judecăți definitive. Problemele de sănătate, care au început să-l macine în urmă cu mulți ani, au fost mereu contrapunctul unor renașteri continue, al unor reînvieri neașteptate şi al unor reveniri sistematice. Cancer de prostată, bypass-uri, uveită, Covid, pneumonie, leucemie: Silvio Berlusconi a dus multe bătălii. Şi poate că cele mai dificile au fost chiar cele împotriva bolilor, a decăderii fizice, a trecerii inexorabile a timpului și a îmbătrânirii care îl apropiau din ce în ce mai mult de moarte; care până la urmă, a sosit chiar și pentru el.

Cei care l-au susținut, votat, lăudat; care i-au împărtășit acțiunea politică, planurile de guvernare a țării; cei care au crezut în promisiunile lui, cei care s-au identificat cu ”miracolul italian” pe care îl promisese prin înființarea Forza Italia, îl plâng acum pe omul de stat, protagonistul incontestabil a treizeci de ani de istorie națională, nu doar politică. În schimb cei care l-au criticat, cei care nu au pus niciodată ștampila pe simbolul partidului FI și pe numele lui, vor putea acum să reflecteze la modul în care a evoluat timp de cel puțin două decenii figura sa de decan al scenei politice italiene.

O viață plină de succese

Născut la Milano la 29 septembrie 1936, după o licență în Drept, scurte experiențe ca artist de cabaret pe vase de croazieră și activități comerciale la fel de scurte și insignifiante, a fondat în 1963 Edilnord, o companie de construcții care se ocupa cu realizarea de clădiri de apartamente în Brugherio şi apoi la Segrate, unde a construit apoi Milano 2. Pe tot parcursul anilor 1970, activitatea sa antreprenoriala a continuat prin noi societăţi pe acţiuni. În 1977 a fost numit Cavaliere del Lavoro de către Președintele Republicii, Giovanni Leone.

Cu un an înainte preluase Telemilano, un mic canal de televiziune, care în 1978 a luat numele de Canale 5; în același an a înființat şi Fininvest, o societate holding (societate-mamă) care reunește activitățile începute până în acel moment. În 1982 a cumpărat Italia 1 și în 1984 Rete 4, creând un pol privat de televiziune în competiție cu televiziunea de stat. În urma unei lungi bătălii care a implicat atât justiția cât și politica (pentru a obține dreptul de a difuza la nivel național), graţie legii Mammi din 1990, monopolul său tv a luat naștere oficial. Între timp, Berlusconi și-a extins afacerile şi în sectorul sportiv (clubul Milan, care în 30 de ani a câștigat opt ​​titluri de ligă, o Cupă a Italiei, 7 Supercupe italiene, 5 Cupe Europene, 2 Cupe Intercontinentale, 5 Supercupe UEFA și o Mondială a cluburilor), editorial (fondând Casa Mondadori și alte edituri mai mici, pe lângă publicaţia Il Giornale al lui Indro Montanelli) și cel al asigurărilor (Mediolanum).

Membru al Lojii Masonice P2, primul contact al lui Silvio Berlusconi cu politica a avut loc grație Partidului Socialist: prin două decrete separate, guvernul condus de Bettino Craxi i-a permis să continue să transmită programele (înregistrate) ale televiziunilor sale. În 1993, a votat la alegerile municipale de la Roma în favoarea candidatului MSI Gianfranco Fini, cu care a avut ”o idilă” timp de cincisprezece ani, pentru a se despărți apoi în direct la TV în 2010, când fostul președinte al Camerei decide să creeze formaţiunea ”Futuro e Libertà” și să părăsească PdL (Il Popolo della Libertà).

Coborârea în teren și guvernele

La 26 ianuarie 1994, în timp ce o întreagă clasă politică era pe cale să fie copleșită de scandalul Tangentopoli, Berlusconi, printr-un mesaj istoric transmis la TV, și-a anunțat decizia de a ”coborî pe teren”, înființând un nou partid, Forza Italia, cu care să candideze la alegerile politice.

”Italia este țara pe care o iubesc. Aici am rădăcinile, speranțele, orizonturile mele. Aici am învățat meseria de antreprenor, de la tatăl meu și din viață. Aici am învățat pasiunea pentru libertate. Am ales să ies pe teren și să mă ocup de treburile publice pentru că nu vreau să trăiesc într-o țară iliberală, guvernată de forțe imature și de politicieni strâns legați de un trecut falimentar din punct de vedere politic și economic. Pentru a face această nouă alegere de viață, am demisionat astăzi din orice poziție corporativă din grupul pe care l-am fondat. Renunț așadar la rolul meu de editor și antreprenor pentru a-mi pune experiența și angajamentul la dispoziția unei bătălii în care cred cu absolută convingere și cu cea mai mare fermitate. […]

Istoria Italiei este într-un moment de cotitură. Ca antreprenor, ca cetățean și, acum, ca cetățean care iese pe teren, fără nicio teamă, dar cu hotărârea și seninătatea pe care mi le-a dat viața, vă spun că se poate pune capăt unei politici de neînțeles, vorbăriei şi certurilor prosteşti. Vă spun că e posibil să realizăm împreună un mare vis: cel al unei Italii mai drepte, mai generoasă față de cei nevoiași, mai prosperă și mai senină, o protagonistă mai modernă și mai eficientă în Europa și în întreaga lume. Vă spun că putem, vă spun că trebuie să construim împreună pentru noi și pentru copiii noștri, un nou miracol italian”. (26 ianuarie 1994)

În data de 27 martie 1994, coaliția condusă de Berlusconi (care reunește Liga Nordului a lui Umberto Bossi și Mișcarea socială a lui Gianfranco Fini) a obținut o majoritate relativă în Parlament (peste 42%). Ceea ce îi permite să formeze primul său guvern. Cu toate acestea, executivul a durat doar până în toamna următoare, când Liga a decis să se retragă.

Învins în 1996 de formațiunea Ulivo a lui Romano Prodi, Berlusconi a revenit câștigând alegerile politice din 2001. În acea campanie electorală, Forza Italia a trimis tuturor italienilor ”O poveste italiană”, o broșură care povestea, prin texte şi fotografii, primii 65 de ani de viață ai Cavalerului. Rămâne prim-ministru timp de cinci ani, în ciuda unei crize guvernamentale din 2005, la finalul căreia primește un nou mandat, al treilea. În 2006 a pierdut pentru a doua oară în fața lui Prodi, însă guvernul de centru-stânga durează doar doi ani, iar în 2008 italienii revin la urne. Berluscioni nu se prezintă cu simbolul Forza Italia, ci cu cel al Poporului Libertății, care include și Alianța Națională a lui Gianfranco Fini. Centrul-dreapta iese din nou învingător, iar Berlusconi revine la Palatul Chigi pentru al patrulea cabinet al său, marcat de consecințele crizei bancare globale asupra economiei italiene, de creșterea spread-ului, dar și de scandalul global stârnit de știrile de cancan referitoare la petrecerile de pomină din  reședința sa romană, care au devenit cunoscute sub numele de bunga bunga. Un scandal care îi umbreşte influenţa politică, dar care, în ciuda procedurilor judiciare, nu a avut consecințe penale definitive.

La 13 decembrie 2009, aflat în faţa Domului din Milano, a fost rănit la față de o statuetă aruncată de Massimo Tartaglia, atunci în vârstă de 42 de ani, episod considerat ulterior drept gestul unei persoane cu probleme mintale.

La 23 octombrie 2011, Angela Merkel și Nicolas Sarkozy au comentat râzând disprețuitor întrebarea unui reporter: ”V-a liniștit alegerea lui Berlusconi?”. Atitudinea celor doi a fost catalogată de presă drept sfârşitul credibilităţii internaţionale a lui Berlusconi. Câteva săptămâni mai târziu își va pierde majoritatea parlamentară, subminată deja de scindări, şi pe 12 noiembrie 2011 va demisiona.

În 2013, aliniază Poporul Libertății în guvernul acordurilor ample condus de Enrico Letta, însă experiența nu durează mult. În august a fost condamnat definitiv pentru fraudă fiscală, în singurul din cele peste 20 de procese judiciare împotriva sa care nu s-a încheiat cu o clasare sau cu o achitare. La 19 octombrie, Curtea de Apel din Milano a fixat la doi ani perioada de interdicție pentru exercitarea funcțiilor publice. Pe 16 noiembrie, Poporul Libertăţii și-a încetat activitatea și Forza Italia a renăscut din cenușă. Între timp, pe 27 noiembrie, Senatul aprobă decăderea lui Berlusconi din funcția de senator. Cu o zi înainte, Forza Italia a votat împotriva legii stabilității, detaşându-se de majoritatea guvernamentală.

Berlusconi îşi va executa pedeapsa lucrând pentru serviciile sociale. Candidează din nou în 2019, intrând pentru prima dată în Parlamentul European. Cu un an înainte cumpărase clubul de fotbal Monza, la doar câteva luni după ce vânduse AC Milan, pe care îl deținea de 30 de ani.

Iubirile, copiii, logodnicele

Silvio Berlusconi a avut două soții. Împreună cu Carla Dall’Oglio, cu care s-a căsătorit în 1965, i-a avut pe Marina (1966) și pe Pier Silvio (1969), care au preluat mai târziu frâiele imperiului său de afaceri. Va divorța în 1985, pentru a se căsători cinci ani mai târziu cu Veronica Lario, numele de scenă al actriței Miriam Bartolini. Printre martorii de la căsătorie s-a numărat şi fostul premier Bettino Craxi.

La data oficializării relaţiei se născuseră deja cei trei copii ai cuplului: Barbara (1984), Eleonora (1986) și Luigi (1988). Va divorța din nou în 2014, după scandalul presupusei amante a Cavalerului, Noemi Letizia; episoade respinse chiar de Lario, care le-a descris drept ”gunoaie politice” într-o faimoasă scrisoare trimisă ziarului La Repubblica, publicaţia care dusese cea mai puternică bătălie împotriva lui Berlusconi și a politicii sale.

Această dimensiune privată, sentimentală, emoțională este marele atu care îi asigură lui Berlusconi, pentru felul său ”public” de a-şi înțelege rolul și funcția, succesul său ca om de guvernare. Un premier care își expune viața, iubirile, soțiile și iubitele pe scena publică, neputând, sau poate nedorind să separe sfera privată de cea publică. Chiar și după despărțirea de Veronica Lario, Berlusconi a continuat să facă politică în rolul de ”partener”: mai întâi cu Francesca Pascale, showgirl napolitană cu care a avut o relaţie de aproximativ nouă ani, iar apoi cu Marta Fascina, actuala lui iubită, cu care s-a căsătorit în martie 2022 printr-un  rit simbolic și fără nicio valoare legală.

Un personaj evaziv

Berlusconi a fost o personalitate cu mai multe fațete, evazivă, imposibil de inclus într-o definiție. Lipsa de scrupulozitate, histrionismul, vulgaritatea, comentariile derogatorii, infracțiunile, gafele, atacurile și agresiunile verbale (ca atunci când l-a numit pe Schulz ”kapo” în faţa Parlamentului European; sau când lichida orice oponent catalogându-l drept ”comunist”). Dar și glumele (pentru unii, de prost gust), bancurile (pe care mulţi nu le găseau amuzante, având în vedere că unele conțineau și blasfemii), savoir-faire-ul (pentru mulți, doar un stil gangsteresc), galanteria (pentru mulți, misoginie), atitudinea pompoasă (pentru mulți, aroganță), promisiunile bombastice (”Vom învinge cancerul”, ”Un milion de locuri de muncă”, sau podul peste strâmtoare). Pe scurt, Berlusconi a fost redat, descris, filmat, povestit în o mie de forme. De la documentare la cărți, de la filme (”Il caimano” de Nanni Moretti, din 2006 și ”Loro” de Paolo Sorrentino, 2018) la opere de artă, Cavalerul a inspirat artiști, regizori, scriitori, activiști.

În parabola lui politică au cântarit mult procedurile judiciare, procesele, rechizitoriile și acuzațiile de asociație mafiotă (pentru relațiile cu Marcello Dell’Utri și Vittorio Mangano, găzduit ca ”băiat de casă” în vila lui din Arcore). La fel și acuzațiile de corupție și contabilitate falsă, pe care le-a definit mereu ca fiind atacuri premeditate ale justiţiei dornică să scape de el definitiv.

Au fost și numeroase conflicte de interese, legi ad personam (de exemplu pentru dezincriminarea falsului în contabilite și pentru a scurta termenele de prescripție), cenzura și epurarea jurnaliștilor incomozi (”edictul bulgar” împotriva lui Biagi, Santoro și Luttazzi). Orice listă, cum este aceasta, în care s-ar dori enumerarea aspectelor controversate ale vieții publice și private a lui Silvio Berlusconi, ar fi oricum incompletă.

Acum, odată cu plecarea Cavalerului – de câte ori, în comentarii politice, sau în simple conversații private, s-a repetat că acest moment nu va veni niciodată, deoarece Berlusconi a arătat că poate renaște mereu pentru a depăși orice bătălie – se va putea aşterne acea detașare necesară, pe care doar timpul o poate aduce, pentru a exprima judecăți istorice asupra personajului, chiar dacă s-au făcut deja analize oportune, exacte și imparțiale (pentru a menționa un singur titlu: „Berlusconismul în istoria Italiei” de Giovanni Orsina, Marsilio Editori, 2013), scrie Rai News.