Colegii de la cotidianul Libertatea au anunțat moartea colegei lor, Iulia Marin, într-un articol-necrolog. Articolul nu pomenește cauza morții, spunând că aceasta va fi elucidată de organele în drept. Dar...
De obicei, cititorii obișnuiți ai ziarelor și revistelor nu se uită cu atenție la autorii articolelor, cu excepția editorialelor, unde scriu, uzual, directorii sau redactorii șefi. Și cititorii îi mai știu, de asemenea, pe acei puțini jurnaliști care apar pe la televiziuni sau, mai nou, își fac vloguri sau podcasturi. Despre Iulia Marin, eu, unul, nu auzisem. E drept, de vreo șapte ani, nu mai urmăresc cu atenție decât știrile transmise de agenții.
Articolul-necrolog își face datoria de a puncta traseul profesional al tinerei (32 de ani) jurnaliste decedate și de a sublinia că ea se ocupase, în special, de anchete și investigații în zona politică. Ni se mai spune, în articolul respectiv, că Iulia Marin trăia de mulți ani cu apăsarea unei depresii pe care a încercat să și-o controleze, acceptând asistența medicală și vorbind deschis, curajos, în public, despre asta.
Fără s-o spună explicit, articolul din Libertatea sugerează că Iulia Marin s-a sinucis din cauza unei depresii profunde, de durată.
Dumnezeu s-o odihnească pe Iulia Marin! Întrucât nu am cunoscut-o, nu pot să spun nimic despre ea și/sau despre necazurile ei. Voi scrie, însă, în continuare, câteva gânduri despre depresie și sinucidere în România.
Există, cu siguranță, statistici. Și despre sinucideri, și despre depresii. Cele două categorii, deși conexe, nu sunt, totuși, același lucru. Există sinucideri care nu sunt consecința unor depresii propriu-zise, după cum majoritatea depresivilor nu ajung să se sinucidă. Dar statisticile respective (nu doar în România, dar la noi, parcă, mai abitir ca-n alte părți) au o caracteristică comună: au un grad ridicat de „confidențialitate” față de marele public. Despre populația țării se vorbește mereu, despre natalitate, mortalitate, emigrație, de asemenea. Dar despre sinucideri, ca fenomen social, nu! Pentru că sinuciderea, după cum a demonstrat Émile Durkheim, încă de la sfârșitul secolului XIX, este un fenomen social.
Câte sinucideri avem, anual, în România? Care a fost dinamica sinuciderilor (raportate la suta de mii de locuitori) în ultimii (o sută de) ani? Cum se prezintă fenomenul în România față de celelalte țări europene? Răspunsurile corecte la aceste întrebări indică gradul de responsabilitate al instituțiilor statului față de aceste probleme.
O foarte sumară căutare pe internet ne înfățișează un tablou aproape alb. Date despre sinucideri există (se pare, contra cost) la INS. Dar la studii științifice despre dinamica sinuciderilor găsim un singur articol, în Revista de sociologie, nr. 3-4 din 2014, avându-l ca autor pe Sorin M. Rădulescu. Desigur, este posibil ca, mai de curând, să fi apărut și alte studii, dar ele nu sunt accesibile la o primă căutare generală. Insist pe studiul citat pentru că, în Concluzii, autorul subliniază:
„…în România nu există încă o bază de date care să cuprindă date asupra suicidului complete şi comparabile cu ale altor ţări. Atât [la] Institutul Naţional de Medicină Legală, cât şi [la] Institutul Naţional de Statistică (care, în treacăt fie spus, comercializează asemenea date) nu există decât informaţii lacunare, incomplete, care nu oferă o imagine de ansamblu fenomenului suicidar din România. […] La toate acestea se adaugă raportările deficitare, cuprinzând date care se contrazic între ele, către diferite organizaţii internaţionale, precum Organizaţia Mondială a Sănătăţii.
Amintim, în acelaşi timp, că lipsesc experţii în domeniu, iar o organizaţie importantă precum Institutul Naţional de Sănătate Publică, deşi îşi propune, între altele, „monitorizarea stării de sănătate a populaţiei” din România, nu acordă decât o importanţă secundară suicidului. Dincolo de deficienţele menţionate, în România este cvasiabsentă activitatea de prevenire. Sinuciderea – au subliniat, în dese rânduri, medicii legişti şi psihiatrii – este răspunsul ultim pe care individul îl dă unei probleme care nu poate fi rezolvată de unul singur, după un lung şir de încercări de rezolvare care au eşuat. Din acest punct de vedere, nu există încă, în România, un efort unitar, conjugat, din partea unor echipe de specialişti, care să vizeze intervenţii ante factum, capabile să descurajeze pe potenţialii sinucigaşi.”
Sumbre concluzii! Și mă îndoiesc că situația s-a îmbunătățit din 2014 până în prezent.
Dacă la sinucideri, care sunt fapte (relativ) evidente, situația este atât de neclară, la depresii, unde definițiile și raportările sunt mult mai subiective, ne aflăm, practic, în necunoscut. Nu vreau să spun că, în România, n-ar exista psihiatri și psihologi valoroși, dedicați misiunii lor. Vreau să spun că, la nivelul Statului Român, se manifestă o lipsă de interes criminală față de fenomenele de depresie și suicid.
Într-o mare măsură, pentru persoanele educate, din mediul urban, cazurile de depresii sunt „preluate” de asociații mai mult sau mai puțin voluntare, mai mult sau mai puțin profesioniste, mai mult sau mai puțin non-profit. Acestea furnizează „consiliere psihologică”, consiliere la care se adaugă, eventual, pilulele anxiolitice și antidepresive prescrise de medicii din cabinetele de specialitate. Firește că este bine că asemenea asociații există, firește că e benefic ca persoanele în nevoie să aibă cu cine vorbi și cui să-și mărturisească apăsările. Dar aceasta este doar o soluție individuală, la care au acces foarte puține dintre persoanele cu probleme de depresie.
De fapt, marea, uriașa cauză a depresiilor în societatea contemporană o constituie lipsa valorizării sociale. Oamenii sunt alienați, nu-și mai găsesc locul și rolul în societate. Degradarea valorilor morale, șubrezirea instituțiilor (religioase, sociale, educaționale), frecvența și intensitatea crizelor accentuează disperarea omului modern. În aceste condiții, consilierea psihologică și/sau sfaturile binevoitoare eșuează inevitabil în îndemnuri de tip (neo)liberal, centrate pe individ și ocultând responsabilitatea societății: „stă în puterea ta să-ți revii, poți să faci acest lucru, ai o sumedenie de lucruri pe care poți să le faci, ai toată viața înainte, viața e frumoasă etc, etc.”
Uneori (rareori!), asemenea îndemnuri dau rezultate, cel puțin temporar. Dar soluția reală trebuie să vină dinspre social, dinspre comunitate. Oamenilor trebuie să li se ofere un sens al vieții, un rol social, cel puțin în aceeași măsură în care Statul impune cetățenilor coerciții de tot felul. Dacă, inițial, Statul era o instituție care trebuia să medieze între interesele unor cetățeni liberi, în ultimul secol, el a devenit un Moloh care impune îndatoriri din ce în ce mai restrictive majorității, în timp ce favorizează o minoritate din ce în ce mai restrânsă. Pe scurt, cu cât Statul este mai restrictiv, cu atât responsabilitatea lui față de individ este mai mare.
Asociațiile de binefacere și sfaturile abstracte devin, astfel, o asistență la viitoarea sinucidere, iar sinuciderea asistată este, de fapt, un asasinat cu mâinile curate.