Europa va salva, încă o dată, guvernul grec de la intrarea în incapacitate de plată. Ca să înțelegem implicațiile acestei decizii este bine să privim în trecut, pentru a vedea implicațiile măsurilor de acest gen din ultimii trei ani.
Pentru început, trebuie să spun că discuțiile despre o a treia acțiune de gen quantitative easing (politică monetară care are în vedere răscumpărarea de bonduri sau alte tipuri de active de la deținătorii acestora, în vederea creșterii lichidității din piață) în Europa și varianta europeană a acesteia, mi se par îngrijorătoare. De ce? În celelalte situații când piețele au fost inundate de lichiditate, problema nu s-a rezolvat. Dar, presupunând că Europa va merge mai departe cu propria sa versiune de QE și că Statele Unite vor implementa QE3, singurul rezultat va fi acela că pierderile sectorului privat vor fi transferate sectorului public. Și vom continua astfel până când sectorul privat va fi eliberat de activele toxice. Cu toate astea, așa cum am văzut în cazul țărilor din grupul PIIGS, există o capcană. În cadrul acestui proces, sectorul privat primește în schimbul activelor toxice datorie suverană.
Ce fac piețele în această situație? Ceea ce „piețele“ știu să facă cel mai bine: penalizează guvernele pentru investițiile proaste și le obligă să plătească mai mult și mai mult pentru banii de care acestea au nevoie pentru a investi în „active toxice“. În unele cazuri, ar putea chiar „să ceară“ falimentul țărilor. Și, desigur, intrarea în incapacitate de plată ar putea fi una dintre soluții, dar în prezent guvernele joacă pe cartea „prea mare pentru a se prăbuși“.
Observați că am pus termenul piețe între ghilimele. În opinia mea, nu există piețe adevărate în această ecuație. E mai degrabă vorba de „o afacere“ între guverne și sectorul bancar, iar acum băncile se ascund în spatele conceptului de „piață“. Discuția se poartă întotdeauna despre „piețele“ care cer randamente mai mari sau „piețele“ care cer fonduri mai ieftine. Dealerii primari ai marilor bănci comerciale creditează datoria țărilor care știu că se află într-o situație foarte proastă. Apoi, se întorc spre aceleași țări și cer de la băncile centrale fonduri mai ieftine, pentru a crește marja de profit care le revine din acele bonduri. Atunci când lucrurile nu merg așa cum doresc ele, strâng puțin șurubul și cresc nivelul CDS al țărilor cu probleme. Iar între timp, „adevăratul sector privat se zbate într-o economie în care băncile dau vina pe criza globală pentru că nu creditează, iar guvernele cresc taxele în numele deficitelor“. Ironic, nu-i așa?
În 2008, guvernele i-au salvat pe „cei mari“, în detrimentul celor mici. Astăzi, atât guvernele, cât și „cei mari“ (sectorul bancar) au probleme și se așteaptă să fie salvați de cei mici, prin creșterea taxelor sau o inflație ridicată. Există însă și o altă cale. Aceea ca atât guvernele, cât și băncile să își asume partea care le revine. De regulă, acestea întotdeauna cer consumatorului, plătitorului de taxe, datornicului s-o facă, iar când acesta nu se conformează există repercusiuni. Ceea ce susțin este restructurarea/reducerea datoriei Greciei. Odată ce pierderea este acceptată, doamna Piață poate merge mai departe să facă ceea ce știe ea mai bine: să aloce în mod eficient resursele economiei globale.