Capital: Cum se vede România de la Bruxelles în termeni economici?
Sorin Moisă: Se vede ca o ţară responsabilă macroeconomic, este deja o tradiţie pozitivă a României, prestigiul ei în DG ECFIN (Direcţa Generală Economie şi Finanţe) este mare. România are zone de excelenţă, în sectorul IT&C, în industria constructoare de automobile, în cercetare (laserul de la Măgurele), în agricultura comercială, mai ales cultură mare, vin. Produce IT-işti şi ingineri buni. Productivitatea medie este însă mică, multe activităţi din industrie şi agricultură au încă valoare adăugată mică. Gradul de încredere socială este mic, reflectat cel mai stringent în lipsa asocierii în agricultură, dar şi în lipsa cooperării economice pe scară largă, în general. 

 

Capital: Cum scăpăm de statutul de periferie economică a Europei?
S.M.: Încep prin a vă spune cum sigur nu scăpăm: nu scăpăm construind o conductă salvatoare care să traverseze România. Sigur, e vorba de o metaforă, plecând însă de la obsesia noastră încă din anii ’90, de a ne spori importanţa şi veniturile, asigurându-ne­ că trece o mare conductă pe teritoriul nostru. Este foarte bine ca asta să se întâmple, şi e mare păcat că Nabucco, de pildă, a eşuat, însă morala este alta: nu există un unic proiect economic salvator care să ne scoată din periferie, la fel cum nu există personaj salvator în politică. Noi căutăm un ceva, o reţetă, un secret al lumii care odată descoperit, gata, ne asigură succesul, şi putem sta apoi cu burta la soare. E filosofia „tunului“ din lumea afacerilor individuale.

Ieşirea din statutul de periferie se asigură într-un mod plictisitor şi nespectaculos pentru nerăbdările noastre: bob cu bob, prin muncă asiduă. Nicio pietricică dintr-o construcţie omenească nu a ajuns acolo decât pusă de cineva. Avem patru niveluri unde trebuie acţionat.

Primul nivel: cel antreprenorial. Comunismul a înăbuşit spiritul antreprenorial la români, iar tranziţia a amestecat arbitrarul şi șmecheria cu concurenţa corectă. Epoca asta expiră natural, însă tot avem un număr de IMM-uri la o treime din media europeană. Nivelurile care urmează pot ajuta, foarte mult chiar, însă asumarea şi construcţia rămân individuale, la nivel de antreprenor, nimeni nu poate înlocui asta.

Al doilea nivel, extrem de important şi mult ignorat sau blamat: aleşii locali, în primul rând primarii. Există un fel de complex de superioritate al centrului faţă de ei, care este extrem de nedrept, mai nou sunt iar etichetaţi colectiv ca o clasă de suspecţi. Justiţia trebuie să-şi facă treaba cu cei certați cu legea, dar restul sunt resurse ale ţării. Mediul de afaceri local depinde şi de ei. Dacă din 100 de primari 50 sunt buni, 10 inovatori şi unul excepţional, ţara câştigă şi merge înainte. 

Al treilea nivel: statul, fondurile europene, marile infrastructuri şi proiectele industriale de anvergură. Statul trebuie reprofesionalizat şi „impersonalizat“. „Modernizarea statului“ promisă în 2004 şi 2008/2009 nu s-a produs. Vor fi 3 miliarde de euro pentru IMM-uri de la UE până în 2020, distribuite pe proceduri prietenoase şi mult simplificate, fără „vămi“ inutile, cu un sistem de creditare pentru cofinanţare. În fine, statul trebuie să pună la punct marile infrastructuri (transport, broadband, energie) şi să gestioneze mari proiecte industriale, precum cel ce se poate naşte din laserul de la Măgurele, plus, evident, educaţia de calitate. 

Al patrulea nivel, cel european: reguli de ajutor de stat în sprijinul IMM-urilor şi în general al industriei, reţinere în crearea de obstacole birocratice sau costuri excesive din reglementare.
 

Capital: De ce nu este România grânarul Europei, cu tot potențialul ei agricol?
S.M.: La timpul trecut, istoria cu grânarul e un amestec de realitate şi mit. Dar avem nevoie de mituri frumoase, pozitive, pe care să le transformăm în timp şi în realitate. Deja, la șapte ani după aderare, câmpul românesc arată tot mai bine, oricine poate constata asta cu ochiul liber.

România chiar poate fi o mare putere agricolă, grânarul Europei, producând însă nu doar grâne, ci şi legume-fructe, produse bio, zahăr şi produse din zahăr, lapte şi produse din lapte, porc, pui, pasăre, ovine, produse procesate din toate astea, cu valoare adăugată mare.

În primul rând, adevărul structural despre agricultura prezentă nu este chiar atât de sumbru pe cât o spun clişeele. Se vorbeşte mult de fărâmiţarea din agricultură. Este un adevăr parţial, pentru că, într-adevăr, marea majoritate a fermelor înregistrate la APIA sunt exploatații ţărăneşti mici, însă fermele comerciale ocupă o suprafaţă foarte mare. Primele 12.000 de ferme din ţară ocupă circa 45% din terenul agricol şi au o medie în jur de 350 de hectare. Acestea sunt ferme viabile, e agricultură aproape de nivelul european, uneori peste. Un alt clişeu e că fermele mici nu sunt prin definiţie viabile. În horticultură sau pomicultură sau produse de nișă, o fermă de câteva hectare nu este neapărat neviabilă, mai ales dacă participă într-o formă de asociere sau cooperare.

Pe partea cealaltă, într-un scenariu teoretic extrem, în care să spunem că mâine am aduce fiecare hectar de pământ la nivelul lui maxim posibil de productivitate: aproape două milioane de oameni sunt ocupaţi în agricultură în România. Unde s-ar putea duce aceşti oameni? A le aplica un scenariu de raţionalitate economică pură ar fi o agresiune socială şi morală hidoasă, pe care numai un sistem totalitar ar putea-o gândi. Politicile economice într-o democraţie se aplică unor oameni liberi, care decid ei dacă fac sau nu un lucru, cu inerţiile şi încăpăţânările lor culturale. Ţăranul român este un „dat“, o parte a naţiunii cu care altfel ne mândrim, şi trebuie să-l tratăm cu respect, nu ca pe o povară. Agricultura de subszistenţă ne-a scutit de crize şi cheltuieli sociale de proporţii.

Soluţia, din nou nespectaculoasă pentru nerăbdarea noastră de tip „să facă Guvernul o minune până mâine seară la ştiri!“, este să creăm politici pentru că, în mod liber, „organic“, o bună parte din ţăranii români să evolueze spre ferme de familie, cu caracter comercial, în mod liber. În felul ăsta avem şi avantajul de a nu strica farmecul satului românesc pe măsură ce se integrează mai bine în modernitate.

Aceasta este axa strategică propusă de Guvern (şi susţinută, sub diverse forme, şi de guvernele anterioare) pentru politica agricolă şi de dezvoltare rurală până în 2020. Declinarea reformei Cioloş în România va însemna: fermele mici care vor să rămână în agricultură vor beneficia de un sistem simplificat, cu mai puţine controale. Fermierii care vor dori să iasă din agricultură vor fi stimulaţi cu un bonus, fără să-şi piardă dreptul la plata de bază. Fermele între 5 şi 30 ha vor primi o bonificaţie motivantă pe fiecare ha de la al cincilea an încolo, pentru a le încuraja să crească, prin arendare sau achiziţie de teren. Aceasta este zona vulnerabilă a agriculturii româneşti, aici sunt horticultura, pomicultura, producţia bio, fermele de lapte în creştere, aici creşte clasa de mijloc în agricultură. Programul de dezvoltare rurală va investi în modernizarea fermelor, în instalarea tinerilor fermieri, în irigaţii, în dezvoltarea activităţilor nonagricole pentru cei care tocmai vor fi „eliberaţi“ din agricultură, într-un program pomicol conceput să aducă fructe româneşti în supermarketuri. Iar fermele mari vor continua să primească plăţi la hectar, adică sume tot mai mari pe suprafeţe mari, plus acces la bani de cercetare-inovare.

Asocierea ramâne o soluţie structurală de mare necesitate pentru fermele mici şi medii: prin serviciile de consiliere ea va fi susţinută „la firul ierbii“, pentru ca oamenii să-şi învingă neîncrederea unii în alţii şi în piaţă. Restructurarea se produce şi va continua să se producă într-un ritm care poate fi accelerat şi stimulat, dar nu forţat.

 

Capital: De ce Polonia ne-a luat-o atât de tare înainte la producția de fructe, de exemplu?
S.M.: Nu câştigă neapărat cei mai buni, ci cei mai bine organizaţi. Polonia face preţul european la măr, de pildă. Şi-au creat grupuri de producători, şi-au învins neîncrederea unii în alţii, chit că şi ei au trecut prin comunism, e adevărat, o formă mai puţin brutală ca în România. Au găsit echilibrul bun între individualism şi cooperare. Au investit în depozite şi centre logistice cu capacităţi de sortare-ambalare, şi au un TVA scăzut la alimente, inclusiv legume şi fructe (5%, 7%  şi 8%). Avem tot ce ne trebuie să-i ajungem din urmă, mărul nostru e mult mai gustos.

 

Capital: Se vorbeşte, de o generaţie deja, despre specializarea sau rolul României în UE. Care ar trebui să fie acest rol?
S.M.: Traiul normal, în toată diversitatea lui de roluri. Nu există o „esenţă“ de rol. Care este specializarea Franţei sau Italiei în UE? Fac şi maşini, şi vinuri, şi modă, şi turbine, şi garnituri de tren, şi medicamente, iar în plan politic şi economic, la Bruxelles, pe unele subiecte se înţeleg cu unii, pe altele cu alţii, e un spectacol permanent al diversităţii. Contextul general fiind că toţi suntem europeni, şi dincolo de diferenţe suntem solidari, pentru că nu putem supravieţui decât împreună. Deci rolul României în UE este să asigure normalitate economică şi instituţională pentru cetăţenii ei, să-şi crească economia, să fie casă bună pentru propriii cetăţeni şi să-şi joace cu anvergură şi stil rolul de partener. Tânjim după o recunoaştere externă de rol, când de fapt rolul e în noi, şi avem destul geniu pentru asta.

 

Capital: Campania socialiștilor în Europa proclamă sfârșitul austerității. Se putea sau se poate Europa salva fără austeritate?
S.M.: Nimeni din zona politică normală nu a fost sau ar fi fost iresponsabil, pus să-şi salveze ţara de la colaps. Socialiștii greci au participat în guvernele greceşti care au gestionat criza, inclusiv în guvernul Samaras. Dincolo de ideologie, au fost ani de austeritate în care raportul între datoria publică şi PIB-ul Greciei se înrăutăţea cu austeritatea, pentru că PIB-ul scădea dramatic şi datoria creştea, deci austeritatea înrăutăţea problema pe care încerca să o rezolve. Diferenţa este şi de fond: încercarea de a căuta formule inovative de stimulare a economiei, şi de stil: a tăia cu grijă şi cu milă, şi doar atunci când este strict necesar. De exemplu, „quantitative easing“ inventat de Fed-ul american a fost o formulă mai „neortodoxă“, acum acceptată, de stimulare a economiei. Varianta europeană propusă de Draghi, şeful Băncii Centrale Europene, incluzând cumpărarea de bonduri ale statelor euro şi promisiunea de „a face orice pentru a salva euro“, a fost iniţial întâmpinată cu scepticism, dar a funcţionat, şi astăzi zona euro nu riscă inflaţia, dimpotrivă, inflaţia e atât de mică, încât e piedică economică. Realitatea s-a dovedit mai sofisticată decât clişeul cu „tiparniţa de bani“.

 

Capital: Care sunt cauzele profunde ale crizei economice şi financiare în Europa, de ce s-a ajuns aici?
S.M.: Ca orice mare criză, este o coincidenţă rară a multor cauze, care nu pot fi ierarhizate scolăreşte. Societăţile europene s-au învăţat cu un bine pe care, uşor-uşor, nu şi-l mai puteau permite, în aceeaşi formulă, la concurenţă cu economiile emergente către care le-a migrat o bună parte din baza industrială. Intrarea în zona euro a unor ţări cu rate ale dobânzii tradiţional mari a dus la scăderea dobânzilor şi o lăcomie, publică şi privată, a îndatorării „ieftine“. Ţările care altădată îşi reglau deficitul de competitivitate faţă de Germania sau lumea noneuropeană devalorizând moneda nu au mai putut să o facă odată intrate în euro, deci au acumulat deficite comerciale mari. În ţări responsabile fiscal, precum Spania, criza suverană a venit brusc, din nevoia de a salva băncile după spargerea bulei imobiliare. Peste toate acestea, involuţia politicului spre gândire pe termen scurt, oarecum decuplată de nevoile profunde şi pe termen lung ale societăţilor, făcând surf pe curentele din societate şi renunţând la modelarea lor. După o replică dintr-un serial britanic faimos, „Yes, Minister“, politica a devenit, în Occident, arta supravieţuirii până vineri după-amiază.

Capital: Ce s-ar putea face pentru majorarea gradului de absorbţie al fondurilor UE? Care sunt ultimii paşi realizaţi?
S.M.: Pentru perioada actuală, guvernul a asigurat deblocarea plăţilor reașezând sistemele de gestiune şi control ale programelor operaționale. A introdus un sistem inovativ, „de decontare”, care presupune că o primărie, de exemplu, nu mai trebuie sa plătească mai întâi un constructor şi apoi este rambursată, ci dacă actele sunt în regulă, se plăteşte constructorul de catre stat în numele primăriei, şi banii sunt ulterior rambursaţi de Bruxelles. S-a eliminat astfel chinul găsirii de bani pentru a susţine plăţile până când banii erau ulterior recuperaţi de la guvern, care la rândul lui îi recupera de la Bruxelles.

Pentru viitor, se pregătesc costuri standard, caiete de sarcini standard, scurtarea şi simplificarea circuitului birocratic, eliminarea de avize inutile, crearea unui sistem de creditare pentru asigurarea co-finanţării, şi de garantare a creditelor, orientarea întregului sistem către beneficiar văzut nu ca un suspect, ci ca un partener de dezvoltare, în spiritul celor descrise mai înainte.

România a învăţat o lecţie istorică şi va profita de ea, cele peste 40 de miliarde de euro alocate nouă, chiar dacă puţine în raport cu nevoile, vor face ca România să arate mult mai bine în 2020.

Capital: Cum vedeţi viitorul Moldovei în raport cu Uniunea Europeană?
S.M.: Îl văd în Uniunea Europeană. Până atunci, este imperativ să semnăm Acordul de asociere şi liber schimb săptămânile următoare, pentru a permite Moldovei să se integreze economic cât mai rapid în UE. Mai trebuie, noi, UE, să găsim formule mai eficiente să contracarăm propaganda rusească şi comunistă în Moldova despre colonizarea economică a Moldovei de către UE şi alte asemenea prostii delirante. Sunt mândru că, în momentul embargoului rusesc împotriva vinurilor moldoveneşti, împreună cu Comisarul Cioloş, m-am ocupat personal de asigurarea liberalizării pieței europene a vinurilor pentru Moldova.