Mai întâi am tresărit, cu auzul inoportunat de nişte răgete gâjiite şi greu mi-am dat seama că pe undeva, prin preajmă, cineva încerca să cânte ceva. Preajma era foarte preajmă, nu pe afară, pe stradă, vreun beţiv azvârlit afară din bodegă de ospătarul sătul de gălăgia pe care o făcea, ci de foarte aproape, din televizor. Nu vedeam imaginile, că nu eram cu faţa spre ecran şi am crezut prima oară că este ori o emisiune de umor, care nu le ieşise prea bine realizatorilor, ori vreo ştire de fapt divers din multele despre incidente cu persoane în stare de ebrietate.
Sorin Ovidiu Bălan: Amintirea unei tragedii: Şică, bufonul cănit şi prăfuit
Mă înşelasem. La televizor behăia unul dintre candidaţii la preşedinţia României, domnul Ludovic Orban, cu o chitară de gât şi nişte căşti pe urechi.
La început am râs. Mi-am spus că şi-a pus căştile pe urechi ca să nu se audă pe sine cum cântă, sau ce credea el că face acolo. Şi am mai râs şi de penibilitatea momentului, convins că Şică Mandolină, cum i se mai spune candidatului, că şi-a mai probat calităţile muzicale în public şi cu alte ocazii, a găsit cel mai tâmpit mod de a atrage atenţia asupra lui, crezând că mai face rost de câteva voturi.
După care, fără să vreau, mi-am amintit de câţiva prieteni buni care au pierit cu zile. În pandemie. Şi brusc, mi-a pierit râsul.
Nu! Nu este deloc de râs, deşi am văzut că toată lumea face mişto de momentele lirice ale lui Ludovic Orban. Bufonul ăsta tragic a condus România în cel mai greu moment al ei de la Al Doilea Război Mondial încoace. Prin o parte din pandemie, până când a fost înlocuit de o altă greşeală a naturii.
Să le fi cântat la fel membrilor Cabinetului de ziua lui când, fericiţi, beau bauturi fine şi fumau trabuce de lux zâmbind larg a satisfacţie, chiar în sediul Guvernului, de unde veneau în fiecare seară, rostite grav de un alt măscărici în geacă neagră, ordonanţele militare care pe noi, oamenii de rând, ne striveau drastic dacă îndrăzneam să scoatem nasul afară din casă fără mască pe el, sau ne azvârleau cu forţa prin spitale, dacă strănutam cumva mai tare?
Sorin Ovidiu Bălan: Amintirea unei tragedii: Şică, bufonul cănit şi prăfuit
Nu mi s-a părut că avea mandolina la el atunci, în acea celebră fotografie, că avea mânile ocupate: una cu un trabuc, cealaltă cu un pahar de băutură.
Cânta acum la televizor, cu căştile pe urechi, pentru că sigur şi pe el îl deranjau mugetele pe care le scotea hârâit, acelaşi Ludovic Orban care inaugura fabrici de măşti transformate apoi în dosare penale şi arestări. Acelaşi Ludovic Orban care a patronat, în calitate de premier, multe dintre hoţiile grele comise în pandemie şi care încă nu a fost chemat până acum deloc la DNA, în cele câteva sute de dosare care s-au deschis pe această temă.
Dar dincolo de bani furaţi, foarte mulţi bani furaţi, este vorba despre vieţi de oameni. Despre vieţi pierdute. Despre vieţi distruse. Despre teroare. Despre alienare. Despre domnia bunului plac a unora care se credeau mai presus de Dumnezeu. Şică Mandolină a avut momentul lui de glorie în viaţa asta, când chiar s-a comportat ca fiind mai presus de Dumnezeu. El şi camarila cu care bea băuturi fine şi fuma degajat trabuc, în timp ce bunicilor li se interzicea să-şi vadă nepoţii, copiilor să-şi vadă părinţii, în timp ce ieşitul din casă pentru a-ţi cumpăra o pâine se putea transforma într-un dosar penal sau te putea azvârli, după ce erai tăvălit bine pe jos de jandarmi sau militari, într-un spital, ca într-o puşcărie.