„După părerea noastră nu este spiritul european corect în care trebuie luate asemenea decizii", a spus Guido Westerwelle, ministrul german de Externe despre decizia României de a bloca acordarea statutului de candidat UE Serbiei.
Bănui că Herr Westerwelle vorbeşte de exact acelaşi spririt care i-a făcut pe olandezi să refuze intrarea României în Schengen. Sau să spună despre balcanici că „nu sunt europeni”. Mă rog, n-are rost să discutăm prea mult despre minunatul spirit european pentru că el s-a evaporat de când cu criza euro şi toată lumea este conştientă de asta. Ce mi se pare mai interesant este reacţia României, de senzaţie. Cred că este prima oară când România a luat o decizie curajoasă de când suntem membri UE. Scutul anti-rachetă nu se pune, pentru că tot lobby-ul şi munca de convingere le-a dus diplomatica US Army, lăsându-ne pe noi să aşteptăm ruşinaţi la colţ ca nişte copii obraznici salvaţi de părinţi din faţa furiei educatoarei.
Consistenţa argumentelor româneşti, nerespectarea de către sârbi a drepturilor comunităţii româneşti din Valea Timocului, aproape că este neimportantă, deşi n-ar trebui să fie, în faţa deciziei de a ne pune de-a curmezişul Europei. Faptele arată că românii din Serbia n-au drepturi, nu pot avea educaţie în limba maternă, de exemplu. Căutaţi prin arhivele ziarelor, o să găsiţi o mulţime de reportaje din urmă cu patru-cinci ani despre subiectul acesta. Protestele internaţionale sau scrisoarea reprezentantului vlahilor către România (aia cu „noi nu suntem români”) n-o să mă convingă că în doar câţiva ani, sârbii s-au convertit subit de la xenofobie şi ultra-naţionalism sângeros, la toleranţă etnică.
Diplomaţia românească datorează mult comunităţilor româneşti din afara graniţelor. Necazurile românilor din Serbia sunt chiar mai mici decât cele ale românilor din Ucraina. Nu mai spun de problema Transnistriei. România a reuşit contraperformanţa de nu fi implicată direct în negocierile dintre Republica Moldova şi Transnistria separatistă. Formula de discuţii este de 5+2, adică Rusia, Ucraina, OSCE, Moldova şi Transnistria, plus SUA şi UE ca observatori. Interesele Moscovei în Transnistria sunt majore (vă recomand o analiză recentă, publicată pe site-ul Stratfor), iar Germania (OSCE şi UE înseamnă în acest caz Germania) va ţine cont de ele. România n-are nimic de spus în această chestiune.
Refuzul formal al României – asta deoarece candidatura Serbiei va deveni curând oficială – nu va avea ca rezultat îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a comunităţilor de români. Dar asta nu era miza. Nu ştiu dacă e o coincidenţă sau nu, dar imediat ce ne-am arătat colţii, UE a lăsat să se înţeleagă că va debloca cele câteva miliarde de euro pe care nici bine nu le blocase. Probabil că doamna Merkel va avea nişte mici discuţii cu premierul olandez Mark Rutte pe tema Schengen şi va rezolva problema. Una peste alta, diplomaţia asta cu brăcinarii desfăcuţi dă rezultate şi asta nu poate decât să ne bucure.
Cât despre relaţia cu Serbia, nu cred că se pune problema unei rivalităţi între „Noi suntem români” a lui Nicolae Furdui-Iancu şi „Zivela Iugoslavia” a lui Lepa Brena. Este evident că România s-a folosit de oportunitatea candidaturii Serbiei la UE doar pentru a-şi putea arăta muşchii, în premieră, la Bruxelles. În definitiv, dacă ne uităm bine la cum se fac negocierile europene, mărimea muşchilor reprezintă adevăratul spirit european.