Am mai recomandat pe blogul personal lucrările lui Martin van Creveld, profesor de istorie la Hebrew University of Jerusalem și un foarte apreciat teoretician militar.
De fiecare dată când aflu despre un nou atac terorist îmi aduc aminte de The Rise and Decline of the State. “Războiul împotriva terorismului”, sau cum se mai numește acest eșec catastrofal al încercării statului de a păstra ordinea și disciplina, nu a produs rezultatele scontate și nici nu avea cum să le producă deoarece conflictul nu este unul tradițional, între actori statali. Aici avem de-a face cu o categorie cu totul specială de actori non-statali, e vorba de mici rețele sau chiar de simpli indivizi, de multe ori kamikaze, în fața căreia forțele regulate ale statului și-au demonstrat ineficiența. Și nu de ieri de azi. De decenii.
Se spune că nu poți ucide o muscă cu tunul. Cea mai bună replică la adresa atacurilor izolate o pot da tocmai cetățenii, dacă ar avea mijloacele necesare – adică dacă dreptul de port-armă ar fi legalizat. Așa cum cetățenii sunt cei care pot da primul ajutor în cazul unei persoane bolnave sau rănite, înainte de intervenția instituțiilor specializate, tot așa cetățenii pot riposta în fața atacatorilor. Ei sunt la locul faptei. Iar riposta populară ar duce la reducerea pierderilor de vieți nevinovate.
Dreptul de port-armă a fost negat de către state tocmai fiindcă o populație bine înarmată ar submina autoritatea discreționară a politicienilor. A accepta înarmarea populației este echivalent pentru politicieni cu predarea monopolului; înarmarea societății este de fapt dezarmarea statului. Nici un politician important sau activist apropiat de cercurile puterii nu va dori așa ceva, pentru că instituțiile statului nu doresc să-și piardă privilegiul de a stoarce biruri, de a supra-reglementa, de a controla și de a verifica tot ce mișcă, cu scopul de a extrage cât mai multă avuție de pe urma celor care muncesc pentru a hrăni căpușele. În fond, se poate spune că funcționarea instituțiilor politice extractive are nevoie de confiscarea armelor de la cetățeni.
Astăzi statul se află între Scylla și Caribda. Este incapabil să facă față atacurilor teroriste și războiului de gherilă purtat la o scară mai mică decât oricând în istorie. Dar nu dorește înarmarea propriilor cetățeni, conștient că un asemenea demers ar da putere concretă – și nu doar libertăți teoretice – omului de rând în fața administrației politice.
De asemenea, după decenii de manipulare și cultivare a mentalității paternaliste, cetățenii înșiși au ajuns să manifeste un interesant sindrom Stockholm: pare să le fie teamă de autonomie, de puterea de a-și lua soarta în propriile mâini, de a acționa cu responsabilitate. Au fost obișnuiți cu ideea că statul rezolvă orice problemă. Ei bine, statul este ineficient în combaterea terorismului.
Din păcate, deși avem la dispoziție o soluție contra terorismului, una compatibilă cu libertatea, cu instituțiile incluzive, cu democrația și cu drepturile cetățenești, aceasta nu este apreciată și promovată ca atare. În schimb, “soluția” care se prefigurează tot mai clar – fiind susținută de politicieni și de activiștii-trompetă – este menținerea pe termen nelimitat a unei “stări de urgență” care de fapt înseamnă restrângerea drepturilor fundamentale: la viață privată, la exprimarea opiniilor etc. UE și SUA pun ele însele în practică, la un nivel mai puțin strident, măsurile autoritariste luate recent în Turcia. La capătul logic al acestui drum se află instaurarea unei societăți totalitare, a unui lagăr precum acela în care am trăit până în 1989. Prin transformarea întregii societăți într-o imensă închisoare, într-adevăr, dezordinea publică și atacurile teroriste sunt cvasi-eliminate. Tot ce speră politrucii este că, odată ajunși acolo, oamenii vor fi atât de spălați pe creier încât nu-și vor mai da seama de prețul care trebuie plătit. “Omul nou” construit de comuniști nu va mai fi deranjat de teroriști și va executa cu plăcere ordinele primite.
Bogdan Glăvan,
profesor de economie autorul blogului logec.ro