Exista, din pacate, o rezistenta la schimbare, exista „nostalgici” care isi imagineaza ca prin legislatia care s-a adoptat, schimbarea se poate face doar „pe ici, pe colo”, fara a afecta partile esentiale.
Se prezinta situatii cu fapte descoperite, menite a justifica necesitatea mentinerii unui sistem. Persoanele neavizate sau cele care nu si-au pus problema eficientei in functionarea sistemului sunt indreptatite sa le dea crezare. Realizarile noastre insa demonstreaza cu prisosinta ca ne situam inca foarte departe de nivelul calitativ al lucrarilor din tarile dezvoltate.
Daca cineva ar avea curiozitatea de a analiza cata „substanta” au controalele efectuate de catre Inspectia de Stat in Constructii, cat ii costa aceste controale pe investitori calculand si costul unui control (totalul platilor raportate la numarul controalelor), am avea o imagine mai clara a „eficientei” si formalismului cu care se desfasoara activitatea statului de asigurare a calitatii constructiilor.
Daca in tarile UE nu exista o lege a calitatii, nu se dau amenzi pentru noncalitate, nu exista nici o institutie a statului abilitata sa se ocupe de controlul calitatii si cu toate acestea, calitatea realizata este situata mult deasupra modestelor noastre performante, inseamna ca practic… suntem in domeniul lipsei elementare de cunoastere.
De ce avem asa multe carente la calitate?
In UE, institutiile statului nu se implica in mecanismul de functionare a sistemului de asigurare a calitatii. Statul s-a limitat juridic la stabilirea unor cerinte minimale de calitate. Numarul abaterilor de la calitate este foarte redus tocmai pentru ca in procesul de asigurare a calitatii rolul primordial nu il detine un factor „neutru” (statul) care sa penalizeze abaterile calitative, ci un factor „partizan” (din sfera privata), deosebit de activ. Abaterile de calitate sunt mult mai drastic sanctionate de regulile pietei (lucrarile prost executate nu sunt platite). E trist sa constati ca, spre deosebire de tarile Uniunii Europene, avem de toate (un cadru legislativ si institutii abilitate care acolo nu exista) si suntem neperformanti tocmai la rezultate.
In Romania, majoritatea executantilor au ca interes prioritar realizarea unui volum cat mai insemnat de lucrari, care sa aduca un profit cat mai mare. Aspectul calitativ al lucrarilor este privit fie ca un factor de franare a productiei, fie ca o problema de ordin secundar.
In general, personalul de specialitate al investitorilor (dirigintii de santier) este lipsit de o reala exigenta si pregatire in domeniul calitatii. Pe de alta parte, investitorii asteapta ca in schimbul sumei platite pentru finantarea „inspectiei statului pentru controlul calitatii lucrarilor de constructii” sa capete servicii care sa justifice cheltuielile, de loc neglijabile, efectuate.
Inspectia de stat in constructii
(ISCLPUAT), cu un numar redus de personal in organismele sale teritoriale, face verificari asupra modului in care „autocontrolul” asigura calitatea in faze determinante si prin sondaje. Reprezentantii ISCLPUAT se considera un factor „neutru” care are obligatia de a efectua numai „inspectia statului”, solutionarea neconformitatilor urmand a se efectua de catre reprezentantii investitorilor. Pentru „serviciile” platite, investitorii primesc in mod paradoxal „inspectii la investitori…” si sanctiuni in cazul nerespectarii atributiilor stabilite de lege.
Un sistem este eficient daca reuseste sa previna erorile. Cu un numar mic de angajati ai statului, care nu pot fi omniprezenti la toate lucrarile de constructii, nu se poate realiza nici pe departe acest deziderat. Acestia pot face constatari, si in ciuda sanctiunilor acordate, practica demonstreaza ca „exercitarea controlului statului” a mentinut principiul „merge si asa”, in loc de a aduce rezultatele spectaculoase asteptate de societate. Starea de haos poate fi evitata nu prin amenzi aplicate la fapte deja consumate, ci prin implementarea unui mecanism care sa previna producerea erorilor. Daca la noi in tara exista constructori cu performante la nivel european in materie de calitate, rezultatele acestora consider ca poarta amprenta existentei unor investitori
exigenti, precum si a conducerilor si specialistilor la toate nivelurile acelor unitati, care au inteles ce beneficii insemnate le poate aduce executarea calitativa a lucrarilor.
Prin legislatia adoptata s-a preferat intarirea rolului statului (in loc de a translata exigentele privind calitatea constructiilor catre reprezentantii investitorilor), probabil pentru ca a existat teama ca se va putea pune in discutie daca ar mai avea sens existenta unei institutii care nu are un aport principal in procesul de asigurare a calitatii. Specialistii
ISCLPUAT ar putea avea rezultate mult mai performante in materie de calitate lucrand in sistem privat, adica prin schimbarea posturii de factori „neutri” in factori activi.
In sistem privat, acceptarea compromisurilor la calitate de catre reprezentantii investitorilor ar fi sanctionata de regulile pietei prin renuntarea la servicii si pierderea potentialilor clienti (ceea ce in cazul institutiei de stat nu se intampla). Statul ar avea cel mai mult de castigat daca in activitatea de calitate in constructii ar promova functionarea mecanismelor pietei. Experienta din tarile Uniunii Europene ar reprezenta cel mai performant model si, cu siguranta, ar implica si cele mai reduse cheltuieli.
Legislatia romana
are vicii de fond
Avem o legislatie care, in opinia mea, nu corespunde exigentelor si standardelor europene. Iata cateva exemple de vicii de fond ale Legii privind calitatea in constructii (Legea nr. 10/1995): investitorii sunt obligati sa suporte, pe langa multitudinea taxelor si impozitelor, si finantarea unei institutii a statului (Art. 40); pentru „serviciile” platite, investitorii primesc in schimb „inspectii la investitori…” (Art. 20) si… paradoxal, sanctiuni (Cap. IV) in cazul nerespectarii atributiilor stabilite de lege. Este echitabil?
Daca se doreste pastrarea „exercitarii controlului statului”, atunci statul are obligatia de a finanta de la buget institutia respectiva. Este inadmisibil ca tocmai din Legea privind calitatea in constructii sa lipseasca esentialul – capitolul/sectiunea „Garantii pentru lucrarile executate”. Nu rezulta cum se imparte responsabilitatea intre antreprenorul general si subantreprenori. Cine garanteaza calitatea executiei? Si aici este posibila „aruncarea pisicii”.
Conform procedurilor actuale, procesele-verbale de receptie calitativa a lucrarilor sunt semnate de catre reprezentantii unitatilor executante si ai beneficiarilor investitori. In anumite faze (la receptii ale structurilor de rezistenta), se semneaza si de catre proiectanti. Cum garanteaza acesti factori corectitudinea executiei lucrarilor de constructii? Exista prevazute termenele de garantie, la acesti factori? E normal ca toti acesti factori sa garanteze calitatea executiei? (a se vedea Art. 14). Daca nu e normal, de ce trebuie sa-si puna semnatura pe aceste documente?
In loc sa existe o responsabilitate individuala avem o responsabilitate difuza. Cand responsabilitatile nu sunt clar definite se mai executa dupa principiul „merge si asa”. Legislatia a fost conceputa astfel ca sa nu existe nici un vinovat, vinovat este probabil sistemul.    

Legea nr. 10/1995 privind calitatea in constructii
1. Art. 14. – Conducerea si asigurarea calitatii in constructii constituie obligatia tuturor factorilor care participa la conceperea, realizarea si exploatarea constructiilor si implica o strategie adecvata si masuri specifice pentru garantarea calitatii acestora. Intrebari: Cum se realizeaza garantarea? Ce termene de garantie trebuie sa ofere fiecare factor? Ce inseamna, de fapt, garantie?
2. Art. 28. – Raspunderea pentru realizarea si mentinerea, pe intreaga durata de existenta, a unor constructii de calitate corespunzatoare, precum si pentru indeplinirea obligatiilor stabilite prin procedurile si regulamentele elaborate potrivit prevederilor prezentei legi, revine factorilor care participa la conceperea, realizarea, exploatarea si postutilizarea acestora.r
3. Art. 29. – Proiectantul, specialistul verificator de proiecte atestat, fabricantii si furnizorii de materiale si produse pentru constructii, executantul, responsabilul tehnic cu executia atestat, dirigintele de specialitate, expertul tehnic atestat raspund potrivit obligatiilor ce le revin pentru viciile ascunse ale constructiei, ivite intr-un interval de zece ani de la receptia lucrarii, precum si dupa indeplinirea acestui termen, pe toata durata de existenta a constructiei, pentru viciile structurii de rezistenta rezultate din nerespectarea normelor de proiectare si de executie in vigoare la data realizarii ei.r
4. Executantul lucrarilor de constructii are obligatii: (Art. 23), iar responsabilii tehnici cu executia atestati raspund (Art. 24) pentru realizarea nivelului de calitate. Opinez ca aceasta este o inversare a rolurilor. In plus, legislatia permite ca responsabilii tehnici cu executia atestati sa nu apartina unitatii executante. In aceste cazuri, nedefinirea clara a responsabilitatilor, permite „aruncarea pisicii”.r
5. Art. 30. – ISCLPUAT raspunde de exercitarea controlului statului, precum si de constatarea contraventiilor, aplicarea sanctiunilor prevazute de lege si, dupa caz, de oprirea lucrarilor realizate necorespunzator. Din moment ce, conform procedurilor, semneaza procesul-verbal de control al calitatii lucrarilor in faze determinate, reprezentantul inspectiei nu trebuie sa garanteze calitatea lucrarilor, la fel ca si ceilalti factori participanti? Conform legii, nu. r
In optica ISCLPUAT, „din moment ce proiectantul a semnat procesul-verbal de receptie a structurii de rezistenta, este raspunzator pentru ce a semnat, altfel nu am fi fost convocatie pentru Faza determinanta”.r
HG nr. 273/1994 – r
Regulamentul de r
receptie a lucrarilor r
de constructii si instalatii aferente acestorar
Anexa 5 – pct. 4. „Perioada de garantie – perioada de timp cuprinsa intre data receptiei si terminarea lucrarilor, a carei durata se stabileste prin contract si in cadrul careia antreprenorul are obligatia inlaturarii, pe cheltuiala sa, a tuturor deficientelor aparute datorita nerespectarii clauzelor si specificatiilor contractuale sau a prevederilor reglementarilor tehnice aplicabile”.r
Intrebari: Daca nu s-a stabilit prin contract, cat este perioada de garantie? Executantii nu dau nici un termen de garantie? Sunt practic absolviti de garantie? Ce facem cu antreprenorul care nu-si respecta obligatia de a inlatura, pe cheltuiala sa, toate deficientele aparute, cum e prevazut? Se va raspunde probabil: „Pentru astfel de cazuri exista instanta”.r