Statul sunt eu atunci când e vorba de dat și alții atunci când e vorba de luat. Asta este principala mea problemă. Sau, cel puțin, este ceea ce percep a fi principala problemă de câte ori încerc să-mi imaginez un model care poate să-mi aducă prosperitate fără să-mi pună în pericol nici libertatea fizică (adică să nu risc să ajung la pușcărie), nici valorile etice (să nu mă simt ca un infect om de nimic, așa cum ar trebui să se simtă destui dintre cei pe care-i vedem când deschidem televizorul). Tocmai s-au mărit pensiile. Înseamnă că cei care muncesc vor trebui să plătească o factură mai mare pentru asigurări sociale. O fi bine? Pentru mama – pensionară – e sigur un lucru bun. Dar banii în plus cine o să-i dea, de fapt? Suntem „un stat slab, cu un guvern numeros“, vorba domnului Dăianu. Mai ales după ultimele alegeri parlamentare.
Cine plătește pentru toate camerele de hotel, automobilele, delegațiile, secretarele, birourile, hârtia de copiator și toate câte vor mai fi cheltuite de noii veniți în sânul Puterii?
Să ne imaginăm că statul ăsta care suferă de sindrom bipolar este un rău necesar. Nu-l putem ocoli, trebuie să ne confruntăm cu el într-un fel sau altul. Precum o soție devotată care descoperă prea târziu că partenerul său de viață are probleme. Răul a fost deja făcut: suntem cetățeni români. Statul este un prost! Nimic nu-i iese, cu excepția nenorocirii tuturor celor care-i sunt apropiați și-l susțin. Se apucă să facă autostrăzi și sfârșește cu buzunarele goale, dator la Bechtel și cu șoseaua neterminată. Se ceartă cu UE pe finanțare, dar nu e în stare decât să dea, de luat iau mereu alții. Bagă bani în găuri negre industriale precum Oltchim sau CFR, și-apoi le iartă de datorii ca să le privatizeze pe un dolar. Ne dă tuturor servicii medicale gratuite, dar ne abandonează în ghearele cancerului dacă suntem printre ghinioniștii atinși de cumplita boală. Avem soluții? Sigur că avem. E suficient să ne uităm la Antena 3, regina canalelor de știri (bun termenul de „canal“, vorba lui Andrei Pleșu!) și vom înțelege că suntem pe calea cea bună. Mai avem puțin și scăpăm de Băsescu! Nu vă bucurați încă, „marinarul“ e puternic și se luptă ca o fiară încolțită. Dar victoria este aproape. Se ocupă Dan Voiculescu și pupilii săi. E stupid să vezi doar un dușman, oriunde te-ai uita. Fie că el se numește Băsescu, fie că-l numești Voiculescu sau Antonescu. Realitatea este că ne aflăm în mijlocul unui drum care arată ca viaductul de lângă Suplacu de Barcău, abandonat de Bechtel.
E nevoie să ne oprim un pic și să ne gândim serios încotro ne îndreptăm. Și să ne formulăm câteva priorități. Cel mai important lucru însă ar fi să ne uităm în oglindă. Să ne analizăm pe noi înșine. Aici ar trebui să înceapă schimbarea.
Privesc cu ochii minții la cei pe care-i cunosc și constat că pentru fiecare ticălos pe care l-am întâlnit există și câte un om minunat. Pentru fiecare nulitate profesională se află și câte un specialist respectabil. Nu cred că suntem nici mai proști, nici mai neinstruiți decât alte popoare ale lumii. Avem doar neșansa ca – pentru moment – cei care scriu istoria și alcătuiesc ierarhiile sunt încă la comanda vechiului sistem securistoid. Dar timpul le va pune pe toate la locul lor. Beizadelele vechiului sistem nu au cum să conduca lumea. Sunt prea leneși și răsfățați, prea dedulciți la mierea contractelor cu statul cel prost. Dar statul sunt eu. Cu siguranță, atunci când plătesc. Mai rămâne să particip și la câștig. Și o voi face, chiar dacă pentru asta e nevoie să închid televizorul.
Claudiu Şerban,
director editorial Capital
