Finanţele vor să echilibreze datoriile pe termen scurt cu cele pe perioade mai lungi. Pentru a atrage mai mulţi bani de la bănci pe termen lung, statul trebuie să vină cu un randament atractiv.
De la izbucnirea crizei mondiale, care pe plan local s-a resimţit printr-o recesiune dură, datoria publică guvernamentală s-a dublat până la 178,7 miliarde lei (32,8% din PIB) la sfârşitul lunii ianuarie, în condiţiile în care au scăzut încasările la buget şi au crescut cheltuielile cu asistenţa socială.
Statul a ajuns să împrumute în fiecare lună sume impresionante de la bănci, atât pentru a rostogoli datoriile scadente, cât şi pentru noile nevoi de finanţare. Nici măcar împrumuturile de la Comisia Europeană şi FMI nu au reuşit să reducă prea mult presiunea de finanţare pe termen scurt a statului. Spre exemplu, în 2010, emisiunile de titluri de stat ale Finanţelor au fost într-o proporţie covârşitoare pe termen scurt – 75% din total.
Pentru a limita riscul de refinanţare a deficitului, Ministerul Finanţelor intenţionează, conform Strategiei de administrare a datoriei publice guvernamentale pe 2011-2013, să extindă scadenţele la titlurile de stat. Astfel, Finanţele vor să cumpere ceva timp prin emiterea mai multor titluri de stat pe termen mediu şi lung, astfel încât acestea să ajungă la un relativ echilibru cu cele pe termen scurt (40-50% pe termen mediu şi lung şi 50-60% pe termen scurt).
Băncile vor randamente mai mari
Strategia are la bază aşteptări dezinflaţioniste şi de reducere a ratelor de dobândă. Totuşi, analiştii se aşteaptă ca ratele de dobândă să urce din cauza inflaţiei. „Noi vedem o creştere naturală a ratelor de dobândă şi, implicit, a randamentelor plătite de Finanţe, ca efect al inflaţiei“, spune Nicolaie Chidesciuc, economist-şef la ING Bank. Potrivit estimărilor băncii, randamentele la titlurile de stat pe trei-cinci ani vor urca la 7,7-7,8% în acest an şi la 8,1-8,2% în 2012, de la 7,3-7,4% în prezent.
Practic, randamentul pe care Finanţele acceptă să-l plătească în prezent la titlurile pe termen mai lung nu este prea atractiv pentru bănci, întrucât reprezintă rata anualizată a randamentelor pe termen scurt (șase luni şi un an). Pentru a avea succes în implementarea strategiei, statul ar trebui să plătească randamente mai mari pe termen lung.
