Între ADAS-ul lui Ceauşescu şi societăţile de asigurare din România capitalistă este o mare diferenţă. Organizaţia comunistă era  mai eficientă în ceea ce priveşte capacitatea de a atrage clienţi. În rest,afacerile asigurătorilor locali se bazează pe iniţiativa privată şi pe liberul arbitru al clientului în aceeaşi măsură în care “RCA-ul dă 3 milioane” este o poliţă de asigurare pentru răspundere civilă auto. Mândria managerului care raportează pe cale ierarhică vânzări record nu diferă, în esenţă, de cea a secretarului de partid care anunţa în şedinţă solemnă depăşirea planului la impozitele pe casă şi maşină. Doar limba de lemn comunistă a fost înlocuită de la fel de inflexibilul lexic corporatist.
A mai dispărut şi basca dar, vorba personajului de film, "basca o purtăm în suflet".

Dacă i se pare cuiva exagerată asocierea, îi reamintesc faptul că un vicepreşedinte al unei importante societăţi de asigurare a propus ca prima de asigurare a locuinţei împotriva dezastrelor să fie colectată de furnizorii de utilităţi, pe sistemul taxei radio.
“Taxa pe mijloace auto”, rebotezată după 1989 RCA, şi oferită spre colectare mediului privat, constituie în continuare sufletul afacerilor desfăşurate de societăţile de asigurare. Chiar şi aşa însă,România continuă să aibă cel mai mare procent de maşini neasigurate din Europa. Cam unul din cinci automobile înmatriculate circulă sau, după caz, stă şi rugineşte, fără a fi asigurat.  Poliţa CASCO( promovată, la rândul ei, cu ajutorul RCA), asigurarea împotriva dezastrelor, şi ea obligatorie, şi  poliţa RCA constituie cel puţin 80-85% din portofoliile oricărui asigurător de talie din România. Restul sunt doar mofturi.
Cifrele vorbesc de la sine.
Ei bine, în aceste condiţii, se găseşte  timp şi curaj(să nu zic tupeu)  pentru lecţii predate presei.“Jurnaliştii trebuie să fie foarte atenţi atunci când scriu despre asigurări. Este un domeniu sensibil pe care lumea nu îl înţelege”, spunea recent un specialist în domeniu rezumând în câteva cuvinte impresia despre sine a multor manageri locali obişnuiţi să predea lecţii de capitalism în timp ce caută ieşirea din criză prin labirintul Palatului Parlamentului, fosta Casa Poporului. Personal, mi s-a părut o dovadă nu doar de nejustificată aroganţă ci şi de maximă ipocrizie. Luată lejer, zicerea de mai sus este chiar amuzantă.

Culmea , respectivul specialist, care se plângea că “au ajuns să scrie despre asigurări până şi tabloidele”  are, printre altele, şi atribuţii care ţin de comunicare.
Şi mai trist este că  spiritul acestor afirmaţii domină, în general, lumea bună din mediile  financiare din România şi nu numai.

Bancă sau societate de asigurare, firmă de leasing sau fond de investiţii, toată lumea crede că merită un tratament special pentru că ei nu sunt “ un butic de la colţul străzii”.Pentru unii, simpla prezenţă pe piaţa din România a ajuns să fie un argument întru sprijinirea lor necondiţionată. “În fiecare zi, trebuie să explic acţionarului majoritar  ce motive are să nu se retragă din România”, se plângea cineva. Foarte rău că se întâmplă aşa, dar de ce suntem noi „ăştilalţii” vinovaţi?

Mă întreb, la ce adâncime sub nivelul mării ar ajunge orgoliul personal al managerilor din asigurări dacă de mâine RCA nu ar mai fi obligatorie(da, ştiu, RCA aduce pierderi, dar cine vă obligă să îl vindeţi?.)?

Oare unde ar mai găsi ei puterea de a promite acţionarilor creşteri şi de a “identifica oportunităţi de piaţă” dacă, de mâine, se anunţă că dreptul fiecăruia de a-şi asigura locuinţa redevine un drept, nu o obligaţie?

Cât despre prezenţa asigurătorilor “până şi în tabloide”, oare  să nu cunoască marii noştri specialişti că preşedinţii unor giganţi financiari mondiali şi chiar guvernatori de bănci centrale au găsit de cuviinţă să dea interviuri ample unor publicaţii ca Bild sau The Sun, adică mamele tuturor tabloidelor?