Au căzut guverne, s-au schimbat miniștri, ca să nu mai vorbim de clipele de groază care au cuprins Bucureștiul, când aceeași mineri au venit ”să planteze panseluțe”, dar au nenorocit zeci de ”golani” care manifestau în Piața Universității.

Sic transit gloria mundi

Epopeea mineriadelor s-a încheiat brusc pe 17 ianuarie 1999, când cea de-a șasea mineriadă a devenit și ultima. În Olt, pe podul de peste râul cu același nume din localitatea Stoenești, ultima falagă minerească, alcătuită din 2.500 de oameni plecați spre Capitală ca să îl ajute pe liderul lor Miron Cozma să scape de pușcărie, a fost prinsă într-o ambuscadă de forțele de ordine. Miron Cozma se confrunta cu implacabila decizie a Curții Supreme a Justiției care îl condamnase la 18 ani de închisoare cu executare, în urma organizării celei de-a patra mineriade. Și nu îi prea venea să se mute la mititica…

La Stoenești, într-un fel, a fost exact invers decât la a cincea mineriadă unde minerii i-au spulberat pe jandarmi în comuna Costești, la trei kilometri de Horezu.

Martorii ocular ai clipelor de groază de la Stoenești descriau, pe atunci, un adevărat masacru. Minerii nu au avut nicio șansă, bătaia pe care au încasat-o fiind una, la propriu, soră cu moartea.

Trupele huilei

Cei 2.500 de mineri (puțini față de mineriadele anterioare unde participau circa 10.000 de oameni) s-a îmbarcat în 50 de autocare și au plecat spre București. În drumul lor, protestatarii s-au confruntat cu două piedici, prima, cea de la Brădești, fiind depășită cu succes. A urmat, însă, ambuscada de la Stoenești, în care forțele de ordine au blocat autocarele minerilor pe podul cu pricina, eliminându-le orice variantă de retragere. Presa vremii spune că jandarmii au blocat podul cu o tanchetă (probabil era vorba despre un TAB, un transportor blindat) apoi au luat cu asalt autocarele. Au spart geamuri și au aruncat înăuntru cu lacrimogene. Încercând să scape de gazul iritant, minerii au căzut sub loviturile forțelor de ordine. Mulți au preferat să sară în apele Oltului, alții s-au ascuns prin acareturile și casele localnicilor. Pentru câteva ore, la Stoenești a fost război. Unul în toată regula.

23 ani mai târziu, liniștea unei ierni banale

La 23 de ani de la masacrul amintit, am pornit spre Stoenești, ca să vedem cum își mai amintesc cei din zonă clipele de groază din februarie 1999. Spre norocul nostru, și spre deosebire de momentele pe care le-am rememorat, noi am avut de luptat numai cu un vânt năpraznic care făcea ca hainele de iarnă să pară inutile. Stoeneștiul, în cea de a doua lună a anului, arată cam la fel cu toate localitățile din România: un sătuc ce pare părăsit, cu străzi goale și mici magazine închise. Aici, însă, se ascunde o poveste sângeroasă, dar aproape uitată.

Punctul de plecare al incursiunii noastre a fost chiar podul peste Olt. Aici, minerii lui Cozma au înălțat, ani după incident, o cruce în memoria celor căzuți sub asaltul forțelor de ordine. Istoria consemnează faptul că, aici, a murit un singur miner, deși Miron Cozma susținea că, de fapt, ar fi fost 15 decedați…

„Dacă mă întrebaţi de acest moment, sunt un om trist. E normal, pentru că sunt în locul în care la acele tragice evenimente, în perioada 17-20 februarie, mi-au murit ortacii. Aici se cunoaşte doar de un singur caz, despre Harag Constantin din Petrila, care este înmormântat aici, dar eu ştiu că lângă Harag mai este înmormântat un ortac şi sunt şi alţii care au fost aruncaţi în Olt. Sunt alţii care au murit şi care au fost înmormântaţi prin diverse zone ale ţării”, spunea Cozma, în cadrul unei comemorări ulterioare.

Constantin Harag, minerul care a murit la Stoeneşti nu a mai fost luat acasă pentru că nu ar fi avut pe nimeni, nici o rudă. El a fost înmormântat de primărie. Bărbatul avea 49 de ani când a fost omorât în bătaie.

Goana după martori

În speranța că vom găsi oameni ce ne-ar putea povesti despre confruntarea mineri-jandarmi, am luat fiecare casă la rând, de la pod spre centrul comunei. Am ciocănit, am strigat, ne-am făcut remarcați cum am putut. La un moment dat, o doamnă în vârstă a ieșit în curte și ne-a întâmpinat cu căldură. Din păcate, după ce ne-am prezentat și i-am spus scopul pentru care am bătut drumul tocmai de la București, a venit un răspuns neașteptat. “Îmi pare rău, dar noi ne-am mutat aici după mineriadă. În ‘99 stăteam în Slatina”. I-am mulțumit și ne-am luat la revedere, însă nu înainte de a o întreba dacă există cineva care ne poate vorbi despre incidentul din februarie ‘99. Ne-a făcut semn cu mâna spre o casă, aflată cam la 200 de metri de noi.

Ghinionul, însă, ne urmărea. Nu numai la următoarea casă, ci chiar la cinci sau șase nu ne-a răspuns nimeni. Fix în momentul în care credeam că inițiativa noastră nu mai are nicio șansă, am dat de doi bătrânei, care, datorită curiozității vârstei, au ieșit imediat la poartă. “Da, domne. Ia spuneți, ce se întâmplă?”. După ce le-am explicat situația, au început să își amintească, pentru noi, de atmosfera din februarie ’99.

Fum și sânge

“Au pus tancurile pe pod, pentru că minerii au venit aici cu autobuzele. După ce au ajuns, jandarmii s-au pus cu lacrimogenele pe ei. Țipau minerii din autobuz de crăpa pământul de lacrimogenele alea. Apoi, i-au bătut pe aici și pe la calea ferată. Minerii au luat toate pietrele de la calea ferată și se băteau ce jandarmii ca la Posada. După, au venit aici, la noi ,pe pod. Au sărit săracii și prin apă, p-aci.”, ne-a spus Matei Tudor, cel mai în vârstă dintre cei doi.

În completare a venit Matei Nicolae, verișorul primului, spunând că atunci când trăgeau cu “funigene, sau cum le zice”, mineri fugari s-au ascuns și la el în curte. Mai mult, o vecină adăpostise și doi-trei jurnaliști care s-au speriat de grozăviile văzute.

Matei Nicolae ne-a mai spus că “erau două tanchete pe, pod să nu mai plece aia cu autobuzele și atunci când au venit restul minerilor cu mașinile, le-au tăiat și cauciucurile, poliția de atunci. La autobuze au spart geamurile, tot”.

Potrivit celor doi, în cimitirul satului există și crucea minerului decedat, însă nu am putut să identificăm mormântul.

Matei Tudor zice că i-a întrebat pe jandarmi “de ce îi bateți domne așa?”, iar jandarmii au răspuns: “Dumneata știi ce ne-au bătut ăștia pe noi la Horezu?”. Afirmația ne-a făcut să ne gândim și la oarece sentiment de răzbunare. Umilința de la Costești trebuia spălată. Cu sânge.

Matei Tudor și-a amintit și de o discuție pe care a purtat-o cu un miner, întrebându-l de ce nu pleacă odată cu trenurile puse la dispoziție de Guvern. Răspunsul pe care i l-a dat minerul i-a rămas bine întipărit în memorie: “Credeți că noi am venit de drag aici? Nu avem ce să mâncăm, n-avem ce să facem, suntem pe viață și pe moarte!” Și așa a și fost.

În urmă cu 23 de ani, podul de la Stoenești a fost martorul unui adevărat masacru. Însă povestea din spatele acestui pod este una ruptă dintr-o istorie încețoșată cu miros de praf de pulbere, gemete și sânge spălat de ploile mărunte ce au urmat clipelor de teroare.

Și mai trebuie amintit ceva: în toiul luptei, liderul absolut – Miron Cozma – și apropiații săi, i-au părăsit pe ortaci și au fugit spre Caracal. Pe drum, jandarmii i-au reținut fără drept de apel…