În prezent, se disting exclusiv două temeiuri de strămutare a proceselor civile, respectiv, bănuială legitimă și siguranță publică
Strămutarea litigiilor civile poate fi privită ca fiind o instituție procesuală ce stabilește motivele și regulile de transferare a soluționării pricinilor de la o instanță competentă la altă instanță de același grad. Strămutarea nu trebuie confundată cu incompatibilitatea, ipoteză în care judecătorul ori a pronunțat o hotărâre prin care dezleagă o problemă litigioasă care este de natură să dezinvestească instanța, ori se regăsește în una din situațiile expres prevăzute de lege și reglementate ca atare de art.42 NCPC și care pot determina înlăturarea judecătorului din completul de judecată.
Una dintre noutățile reglementării constă în dispariția motivului de strămutare întemeiat pe rudenie sau afinitate, această situație fiind destul de rară și nejustificând un tratament juridic distinct. De asemenea, cazurile de rudenie sau afinitate pot fi oricând incluse în motivele de banuială legitimă după calitatea părților. Astfel că în prezent, se disting exclusiv două temeiuri de strămutare a proceselor civile, respectiv, bănuială legitimă și siguranță publică.
Analiza cauzelor de strămutare prezintă anumite particularități și în ceea ce privește legitimarea procesuală, NCPC distingând în funcție de motivul indicat, în sensul că cererea de strămutare pe motiv de bănuială legitimă poate fi formulată de partea interesată, spre deosebire de cererea întemeiată pe motive de siguranță publică, care poate fi formulată numai de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Cererea de strămutare întemeiată pe motiv de banuială legitimă este, în realitate, un incident procedural, pus de legiuitor la îndemâna părții care are îndoieli asupra imparțialității instanței pe rolul căreia se află litigiul.
Cine va soluționa
cererile de strămutare
O altă chestiunie cu caracter de noutate o reprezintă modificarea competenței pentru soluţionarea cererilor de strămutare, care în prezent este diferită, în funcţie de motivul invocat. Față de reglementarea anterioară, în care cererea de strămutare pe motiv de banuială legitimă era dată în competența instanței supreme, considerăm că, în principal, pentru a evita încărcarea excesivă a acestei instanțe, legiuitorul a statuat că în situația enunțată mai sus, cererea de strămutare se rezolvă de curtea de apel dacă instanța de la care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal din circumscripția acesteia.
Un alt aspect aparte ce considerăm că va provoca dezbateri atât între teoreticieni cât și între practicieni ai dreptului, este cea referitoare la admisibilitatea formulării unei cereri de strămutare a soluționării cererii de strămutare propriu zise depuse în legătură cu o cauză aflată pe rolul unei judecatorii sau a unui tribunal.
Cu alte cuvinte, în ipoteza în care se formulează o cerere de strămutare a unui proces aflat pe rolul unui tribunal, competența de soluționare a cererii aparține curții de apel din circumscripția căreia se află tribunalul. Cererea de strămutare se înregistrează pe rolul curții de apel competente să o soluționeze, dar partea interesată, socotind că are îndoieli și asupra imparţialităţii judecătorilor curții de apel, formulează o nouă cerere de strămutare a judecării cererii de strămutare propriu zise. Unii autori au susținut că modificările aduse prin NCPC în materia strămutării nu vor fi în măsură să asigure în toate cazurile respectarea dreptului la un proces echitabil, drept consacrat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Pot să apară suspiciuni îndeosebi în acele situaţii în care se solicită strămutarea unei cauze aflate pe rolul unei judecătorii sau tribunal aflate într-o urbe de provincie, instanţa competentă având sediul chiar în acelaşi oraş. În astfel de cazuri, legăturile dintre persoane sunt mult mai apropiate şi mai evidente, inclusiv între magistraţi, iar justiţiabilii nu vor avea garanţia deplină a soluționării cererii cu independență şi imparțialitate.
Controverse
Alti autori au susținut că strămutarea va fi dispusă la o instanță egală în grad din aceeași circumscripție a curții de apel, acest fapt neînlaturând pe deplin îndoiala cu privire la imparțialitatea judecătorilor, cunoscută fiind împrejurarea că în fapt, între judecătorii aflați în aceeași circumscripție pot de la caz la caz exista influențe directe sau indirecte indiferent de instanțele din care fac parte.
În aceste situații se pune problema nerespectării dreptului la un proces echitabil, prin existența cel putin a unor dubii cu privire la imparțialitatea judecătorilor unei curți de apel.
Socotim această interpretare ca fiind una excesivă, în condițiile în care în considerarea înaltei poziții a curții de apel în ierarhia juridică, aceasta oferă garanții suficiente cu privire la imparțialitatea judecătorilor.
Apreciem că ar fi inadmisibilă formularea unei cereri de strămutare a judecării cererii de strămutare ajunse pe rolul unei curti de apel, cu argumentul că pe de o parte s-ar încalca voința legiutorului care a dorit să degreveze instanța supremă de la soluționarea unor cauze de o importanță mai redusă, iar pe de altă parte dispozițiile art.140 NCPC se referă la strămutarea procesului în sine, cererea de strămutare fiind un incident proceduaral, chiar dacă pe rolul curții de apel se constituie un dosar nou, acesta nefiind în adevăratul sens al cuvântului „un proces“ în înțelesul dat de legiuitor prin art.140 NCPC și, considerăm că nu ar mai putea fi strămutată, fiind inadmisibilă o astfel de cerere.
În cazul în care o astfel de situație ar fi admisibilă, s-ar ajunge ca pe o cale ocolită, o cerere de strămutare formulată în legatură cu un litigiu aflat pe rolul unei judecătorii sau tribunal să fie judecată tot de către Înalta Curte de Casație și Justiție, aspect pe care legiutorul a dorit să îl inlăture cu ocazia redactării noii legislații procesual civile.
Av. Dr. Andrei Grimberg, Managing Partner – SCA Grimberg și Asociații