Opozanții invaziei americane din Irak din 2003 au crezut întotdeauna că motivul real din spatele ei a fost acapararea celei de a doua celei mai mari rezerve de petrol confirmate din lume.

Până și arhitecții Operațiunii Iraqi Freedom erau convinși că veniturile din petrolul irakian vor finanța rapid reconstrucția țării sub forma unui stat clientelar al SUA care va reconfigura contururile Orientului Mijlociu într-un mod favorabil Americii. Dar dacă petrolul și influența au constituit miza războiului, atunci se pare că într-un final el a fost câștigat de China, nu de America – fără ca Beijingul să tragă măcar un singur foc.

China, cel mai mare importator de țiței, este astăzi principalul partener comercial al Irakului. Doar Rusia îi vinde Beijingului mai mult petrol. În prima jumătate a lui 2020 livrările de petrol irakian în China au crescut cu aproape 30% față de anul anterior, reprezentând mai mult de o treime din exporturile țării. În cursul vizitei sale la Beijing de anul trecut, Adel Abdul Mahdi, premierul irakian de la acea dată, afirma că relațiile sino-irakiene se pregătesc de un „salt cuantic”, în vreme ce ministrul irakian al energiei scria: „China este prima noastră opțiune în calitate de partener strategic pe termen lung”.

Pe de altă parte, exportul de petrol irakian în SUA aproape s-a înjumătățit în primul semestru al anului, iar Pentagonul intenționează să-și reducă în următoarele luni cu o treime ce prezență i-a mai rămas în Irak.

O dinamică similară se observă și în Afganistan, unde cel mai îndelungat război al Americii se apropie în sfârșit de final. Oficiali afgani și pakistanezi au declarat pentru Financial Times că Beijingul efectiv controlează procesul de pace și le promite talibanilor investiții generoase în energie și infrastructură, odată ce SUA vor fi plecat definitiv, scrie The Financial Times.

Influența Chinei crește rapid în întreg Orientul Mijlociu, într-un moment în care angajamentul Americii e pus la îndoială deopotrivă de aliați regionali și de politicieni americani. China e cel mai mare investitor străin din regiune și și-a asigurat parteneriate strategice cu toate statele din Golf, mai puțin Bahrein. Cele mai multe investiții au mers la aliați tradiționali ai SUA, mulți dintre ei consumatori entuziaști de tehnologie militară chinezească.

Prima bază militară externă din istoria Chinei a fost înființată acum trei ani în Djibouti. Dar Beijingul investește masiv în porturi ce pot fi convertite cu ușurință în baze navale și în alte locuri strategice, între care porturile Gwadar și Duqm din Pakistan, respectiv Oman, care străjuiesc cele două laturi ale Golfului Omanului.

Pe lângă Strâmtoarea Malacca dintre Malaysia și insula indoneziană Sumatra, China mai consideră și strâmtorile Hormuz și Bab al-Mandab drept vitale pentru supraviețuirea sa economică și militară, din moment ce grosul importurilor ei energetice trece prin aceste puncte strategice.

Pe măsură ce relațiile sino-americane se deteriorează, capătă o prioritate mai urgentă obiectivul Beijingului de a-și mări controlul asupra acestor rute maritime și de a reduce abilitate SUA de a le bloca în caz de conflict. Este principalul motiv pentru care China și-a construit o flotă militară mai mare, dacă nu cumva și mai avansată, decât cea a SUA.

Până de curând China urma o politică pasivă în Orientul Mijlociu, aceea de a fi prietenă cu toată lumea și aliat cu nimeni. Succesul ei e evidențiat de negocierile pentru o investiție de 400 de miliarde de dolari și un pact de securitate cu Iranul – în timp ce ajută Arabia Saudită, inamicul Iranului, cu programul ei nuclear. Iar China sprijină deplin cauza palestiniană, deși concomitent ademenește Israelul să-i împărtășească tehnologii ultramoderne și să concesioneze porturi strategice cruciale unor firme chinezești de stat.

Dar poate că cel mai semnificativ indiciu al ascensiunii influenței chineze în regiune îl constituie faptul că aproape toate țările majoritar musulmane au susținut încarcerarea a până la 2 milioane de musulmani în lagăre de reeducare în vestul Chinei. În declarații publice și scrisori colective remise ONU, o serie de țări între care Arabia Saudită, Egipt, Kuweit, Irak și Emiratele Arabe Unite, au lăudat toate respectivele lagăre și suprimarea islamului în provincia Xinjiang, calificându-le drept măsuri necesare „antitero și de dez-radicalizare”, care au dus la „fericire, împlinire și securitate”.

În SUA, președinți succesivi au fost aleși pe baza promisiunii că vor extrage țara din complicațiile Orientului Mijlociu. În urma revoluției hidrocarburilor de șist, America fiind acum practic independentă energetic, rațiunea de a continua să torni sânge și bani în nisip nu mai pare solidă.

Reticența SUA de a juca rolul polițistului regional, în vreme ce alte țări, și în special China, culeg toate roadele este deja evidentă de ceva vreme. Administrația Barack Obama a fost cel care a propus în premieră „pivotul spre Asia” menit a reorienta diplomația și forța militară ale SUA spre regiunea Asia-Pacific și spre contracararea ascensiunii Chinei în calitate de hegemon regional. Președintele Donald Trump a accelerat acea strategie.

Dar ceea ce părea a fi o pledoarie convingătoare în favoarea retragerii americane din Orientul Mijlociu se complică acum din cauza avansului rapid al Chinei în aceeași regiune. Dacă obiectivul SUA e să îngrădească ambițiile Chinei în Asia și să-și protejeze aliații apropiați precum Japonia, Coreea de Sud și Taiwan, atunci retragerea din Orientul Mijlociu ar fi ultimul lucru pe care ar trebui să-l facă.

Cele mai multe țări asiatice sunt chiar mai dependente decât China de petrolul livrat pe mare. A ceda Beijingului controlul asupra rutelor maritime vitale din jurul Peninsulei Arabe ar forța toate țările asiatice să-și regândească alianțele strategice și le-ar face mult mai vulnerabile la acel gen de diplomație coercitivă de care China se folosește în întreaga lume.

Indiferent cine va câștiga alegerile prezidențiale din noiembrie din SUA, acela va trebui să se confrunte cu o realitate incomodă: atât competiția cu China, cât și strategia de îngrădire a ei trec acum prin Orientul Mijlociu.