Acum, după declanșarea crizelor din Grecia și Irlanda și răspândirea epidemiei financiare în Portugalia și Spania, posibil și în Italia, se poate spune că Zona Euro se află, pe de-a-ntregul, în mijlocul unei crize grave. Există trei scenarii plauzibile: „înaintarea chinuită“, după abordarea deja împământenită „ne împrumutăm și ne rugăm pentru mai bine“; „despărțirea“ – posibila plecare a verigilor slabe, și „integrarea exhaustivă“, care ia în calcul un tip de uniune fiscală. Primul scenariu, în care statele cu probleme primesc în continuare finanțare (cu condiția de a implementa anumite reforme structurale și fiscale) presupune un echilibru fragil.
Iar dacă aceste reforme care să ducă spre revenirea pe creștere a țărilor de la periferia Zonei Euro nu intră rapid în vigoare, se poate ajunge la scenariul despărțirii. În timpul crizei, statele cu datorii suverane imense și acces redus la alte piețe, cum au fost Grecia și Irlanda, au fost puternic sprijinite de Fondul Monetar Internațional și de Uniunea Europeană. O asemenea strategie nu poate continua în actuala formă, dacă acest tip de state continuă să se dovedească insolvente. Iar rostogolirea la infinit a datoriilor nu va mai putea reprezenta o opțiune pentru actorii decizionali. Pentru a salva Zona Euro, va fi nevoie de un nou plan.
SOS, SOS, dar până când?
Chiar dacă aceste țări, în frunte, de această dată, cu Spania, ar implementa reformele fiscale și structurale necesare, creșterea resurselor financiare publice este mai mult decât necesară. Investitorii sunt deja nervoși și nu au de gând să fie ultimii care evadează de pe aceste piețe, așa că aștepta­ți-vă ca, în momentul în care aceste resurse publice nu vor mai fi suficiente, să asistăm la un exod haotic al companiilor.
Dacă nu se va reuși o unificare fiscală, această sporire a resurselor publice nu va putea avea loc decât printr-un nou mecanism european de stabilitate financiară, în care să se verse contribuții mult mai mari, dar și printr-un angajament serios al Băncii Centrale Europene privind achiziționarea de bonduri pe termen lung și demararea de operațiuni de atragere a lichidităților, pentru a veni în sprijinul instituțiilor bancare. 
Acest tip de uniune presupune că economiile centrale ale Zonei Euro s-ar putea găsi în situația de a le sprijini constant pe cele de la periferie; prin urmare, numai o renunțare formală la suveranitatea fiscală, care să constea în promisiunea fermă a țărilor periferice că vor susține disciplina fiscală pe termen mediu și lung, ar putea convinge țări precum Germania să renunțe la rezistența politică pe care o manifestă în momentul de față.
Europa trebuie să implementeze sisteme de restructurare a datoriilor publice ale acestor state încă din acest an, și nu din 2013, așa cum propune cancelarul german Angela Merkel, pentru a limita pierderile creditorilor privați. Nu în ultimul rând, Europa are nevoie de politici care să contribuie la competitivitatea și evoluția economică a statelor de la periferia Zonei Euro, unde PIB-ul continuă să scadă (cum e cazul Greciei, Spaniei și Irlandei) sau crește nesemnificativ (așa cum se întâmplă în Italia și Portugalia). Fără o evoluție pozitivă, este greu de crezut că se va reuși stabilizarea datoriilor publice și private și a deficitelor, ca pondere din PIB (acesta fiind cel mai important indicator al sustenabilității fiscale). În plus, fără această creștere, revoltele sociale și politice împotriva reducerilor dureroase de cheltuieli vor ajunge să submineze reformele și programele de austeritate.
Germania, împotriva curentului
Din nefericire, aceste măsuri duc la recesiune și deflație, cel puțin pe termen scurt. Pentru reluarea creșterii, Banca Centrală Europeană ar trebui să adopte o politică mult mai relaxată, care să permită devalorizarea monedei unice și să impulsioneze, astfel, competitivitatea statelor periferice. De asemenea, Germania ar trebui să-și amâne consolidarea fiscală; cel mai bine ar fi să-și reducă taxele măcar câțiva ani de-acum încolo, pentru a impulsiona astfel atât propria sa creștere, cât și pe cea a statelor periferice, prin schimburile comerciale.
În următoarele câteva luni ne vom lămuri dacă autoritățile europene vor reuși să ajungă la un compromis și să implementeze reforme care să atenueze riscul unei despărțiri în sânul Zonei Euro. Fie Uniunea se va îndrepta spre un echilibru mai stabil, fie probabilitatea de a asista la scenariul despărțirii, marcat de incertitudini și dezordine, va crește semnificativ.
Nouriel Roubini este profesor la Stern Schol of Business şi preşedinte al Roubini Global Economics.
copyright Project Syndicate